Romane · Fragment gratuit

Jucătorul de Poker

Ultima Mână

Un roman-confesiune scris la persoana întâi, despre drumul de la o copilărie modestă de la sat până la mesele finale ale marilor turnee de poker. Naratorul învață, fără să știe, prima lecție despre bani de la tatăl său, care golea buzunarele pe masa din bucătărie în fiecare seară, și de la borcanul de dulceață în care mama îl învăța să pună deoparte o monedă din fiecare duminică. De aici pornește o poveste construită în patru părți: descoperirea jocului și a primelor victorii („Prima carte"), alunecarea în rutina epuizantă a jucătorului profesionist, cu hoteluri, aeroporturi și un tabel Excel care ține evidența pierderilor și câștigurilor („Rutina"), prăbușirea și confruntarea cu sine, cu singurătatea și cu fundul sacului financiar („Oglinda"), și, în cele din urmă, reconstrucția și disciplina care duc spre masa finală a unui turneu major („Acasă"). Firul roșu al cărții este mentorul Victor, ale cărui vorbe — „nu te îndrăgosti de propriile cărți, îndrăgostește-te de adevăr" — revin ca un laitmotiv. Romanul se deschide și se închide cu aceeași imagine: un jucător care primește doi ași negri, cea mai puternică mână posibilă, și alege să renunțe la ea. Prologul o arată prin ochii unui spectator tânăr, uluit; epilogul o arată din interior, prin ochii naratorului ajuns exact în locul acelui om. Este o carte despre poker doar la suprafață — miezul ei e despre caracter, răbdare și despre diferența dintre a câștiga o mână și a câștiga bătălia cu tine însuți.