E Adormirea.

Astăzi, prin sate, clopotele bat altfel. Poate că bat la fel ca ieri și ca în toate duminicile, numai că oamenii le aud altfel. E 15 august. E Adormirea.

Cuvântul acesta mi-a plăcut întotdeauna mai mult decât „moarte". Are ceva blând în el, ceva din liniștea unei case în care cineva drag a adormit, iar ceilalți vorbesc mai încet, închid ușa fără zgomot și lasă perdeaua trasă doar pe jumătate.

Adormirea Maicii Domnului e una dintre puținele sărbători în care creștinismul nu pare să se teamă de sfârșit. Nu-l ascunde, nu-l împodobește peste măsură, dar nici nu-l numește cu brutalitate. Spune simplu: a adormit.

Poate pentru că Maria fusese, înainte de toate, mamă.

Noi am făcut din ea icoană, am așezat-o în biserici, am pictat-o cu aur în jurul capului și ne-am obișnuit atât de mult cu imaginea, încât uneori uităm femeia. Fata foarte tânără care a primit o veste pe care abia o putea înțelege. Mama care și-a crescut copilul, care l-a căutat când s-a pierdut, care probabil l-a certat, i-a spălat hainele, i-a pregătit mâncarea și l-a privit crescând cu neliniștea pe care numai mamele o cunosc.

Și apoi l-a văzut murind.

Nu cred că există teologie în stare să explice unei mame așa ceva. În fața crucii nu mai era nevoie de cuvinte mari. Era un fiu și era mama lui. Atât.

Poate tocmai de aceea oamenii s-au apropiat de Maria cu o încredere pe care n-au avut-o întotdeauna față de sfinții războinici, de judecători sau de marile figuri ale Bisericii. Unei mame îi poți spune lucruri pe care altora nu le spui. Poți veni fără argumente. Poți veni rușinat, obosit, bolnav, speriat. Uneori poți veni fără să mai știi nici măcar ce să ceri.

În satele noastre, femeile bătrâne știau asta fără să fi citit tratate de teologie. De Sfânta Maria își puneau hainele bune și plecau dimineața la biserică. Unele duceau flori. Altele, pomelnice împăturite cu grijă, în care erau scrise nume — vii și morți laolaltă, familia întreagă încăpând pe o bucată de hârtie.

Afară era august. Grădinile începeau să obosească. Merele se îngreunau în pom, porumbul trecuse de verdele crud al verii, iar diminețile purtau deja, pentru cine știa să simtă, o urmă de toamnă. Vara nu plecase încă, dar parcă își strângea încet lucrurile.

Și în mijlocul acestei lumi coapte venea Adormirea.

Mi se pare potrivit.

Există un timp în care omul crește, aleargă, strânge, se ceartă, construiește, pierde, o ia de la capăt. Crede că totul depinde de el. Apoi, într-o zi, începe să înțeleagă că viața nu poate fi ținută cu mâna. Copiii cresc. Părinții îmbătrânesc. Casele rămân goale. Oamenii pe care îi credeam veșnici dispar și, o vreme, continuăm să punem încă o farfurie pe masă sau avem impulsul să-i sunăm.

Poate de aceea avem nevoie de cuvântul acesta.

Adormire.

Nu ca să ne mințim, ci ca să putem suporta despărțirea fără să credem că tot ce am iubit s-a terminat într-o groapă și într-o dată scrisă pe o cruce.

Astăzi mulți își sărbătoresc numele. Vor fi mese, telefoane, pahare ridicate, mesaje trimise în grabă: „La mulți ani, Maria!". Și e bine să fie așa — viața nu trebuie să poarte doliu ca să înțeleagă moartea.

Dar undeva, poate într-o biserică mică de sat, o femeie bătrână va aprinde o lumânare. O va feri cu palma până prinde flacăra, o va înfige în nisip și va rămâne câteva clipe în fața icoanei.

Poate nu va spune nimic.

Nici nu trebuie.

Între o mamă și altă mamă, unele lucruri se înțeleg fără cuvinte.

E Adormirea.