Galilei nu a fost condamnat pentru că a greșit. A fost condamnat pentru că avea dreptate înaintea vremii sale — și vremea, când e silită să aleagă între adevăr și propria ei liniște, alege aproape întotdeauna liniștea. Tribunalul care l-a judecat nu s-a pronunțat asupra mișcării planetelor. S-a pronunțat asupra puterii de a decide, oricând, ce anume e adevărat astăzi, chiar dacă ieri fusese altceva.
Mă gândesc la asta acum, privind cum o lege, votată într-o noapte de august, a decis că trecutul poate fi rescris cu efect asupra prezentului cuiva care nu a fost întrebat. Nu e o metaforă comodă. E o structură care se repetă, ori de câte ori puterea descoperă că regula pe care a scris-o ieri nu-i mai convine astăzi.
Există un lucru pe care orice sistem de drept civilizat îl consideră aproape sacru, pentru că fără el nimic altceva nu mai are sens: o faptă se judecă după legea de la data când s-a petrecut, nu după legea pe care cineva o va scrie mai târziu, când i-ar fi mai comod un alt rezultat. Constituția noastră spune asta într-o singură frază, atât de simplă încât pare aproape banală: legea dispune numai pentru viitor. Nimic mai mult. Dar în această propoziție scurtă stă tot ceea ce ne desparte de arbitrar. Pentru că invers înseamnă că nimeni nu mai e niciodată în siguranță de ce a făcut ieri — fiindcă mâine cineva poate decide că ieri trebuia pedepsit altfel.
Curtea Constituțională a spus asta, cu propriile ei cuvinte, de zeci de ori, de-a lungul a mai bine de treizeci de ani. A spus-o în 1993, când România de-abia își cârpea rănile unei dictaturi în care legea fusese, mereu, ce voia puterea să fie. A spus-o în 2004. Și a spus-o, cu o claritate pe care astăzi o citesc aproape ca pe un avertisment adresat direct clipei de față, în 2005 — când un guvern a vrut să scurteze, printr-o lege nouă, mandatele unor judecători și procurori aflate deja în curs. Curtea a spus atunci un lucru pe care merită să-l ținem minte cuvânt cu cuvânt: legiuitorul poate schimba regulile pentru viitor, dar nu pentru mandatele deja începute — altfel ar însemna să nesocotească chiar regula neretroactivității, care e normă de rang constituțional. Și a adăugat, aproape ca o profeție: că a întrerupe un mandat aflat deja în curs, printr-o lege ulterioară, "se constituie într-un precedent legislativ primejdios pentru funcționarea statului de drept."
Douăzeci și unu de ani mai târziu, Curtea a fost pusă să aleagă între acest precedent primejdios pe care ea însăși îl numise așa, și un mandat electiv, obținut prin votul liber al unui oraș.
A ales să nu-l vadă.
Nu spun că fapta pentru care Dominic Fritz a fost găsit vinovat n-a existat, sau că legea integrității n-ar trebui să existe. Spun altceva, mai simplu și, cred, mai greu de contestat: fapta aceea avusese deja o consecință, stabilită de legea în vigoare la momentul ei — trei ani în care nu mai putea ocupa aceeași funcție, calculați de la data hotărârii definitive. Legea veche nu prevedea pierderea unui mandat aflat în exercițiu. Asta era regula jocului, cunoscută, previzibilă, aplicată. Ce s-a întâmplat apoi nu e corectarea unei nedreptăți. E schimbarea regulilor jocului după ce jocul s-a terminat deja, pentru un singur jucător, ales cu precizie.
Și aici stă toată diferența dintre dreptate și răzbunare legiferată: dreptatea aplică regula cunoscută dinainte; răzbunarea inventează, după fapt, o regulă mai aspră, și o numește lege.
Mi se va spune, poate, că e naiv să compari un primar cu Galilei. Că unul a descoperit o lege a naturii, iar celălalt a fost găsit, printr-o hotărâre definitivă, în conflict de interese. Am acceptat asta. Nu e o comparație de statură morală. E o comparație de mecanism. Fiindcă Inchiziția nu i-a reproșat lui Galilei o minciună. I-a reproșat că adevărul lui deranja o ordine care nu voia să se schimbe. Iar tribunalul de azi — Curtea noastră Constituțională — nu i-a reproșat lui Fritz o faptă nouă. I-a aplicat, cu întârziere și cu premeditare, o pedeapsă nouă pentru o faptă veche, exact în clipa în care acea pedeapsă devenea utilă cuiva.
Diferența dintre 1633 și 2026 nu e diferența dintre întuneric și lumină. E doar diferența dintre o robă și un vot în plen.
Am citit, cuvânt cu cuvânt, decizia din 2005. Și am găsit acolo o frază pe care nimeni n-ar fi putut s-o scrie mai limpede pentru cauza de față, deși fusese scrisă cu douăzeci de ani înainte ca cineva să se gândească la Timișoara: că cel care cunoaște un asemenea precedent legislativ "încetează să mai fie independent și este îndemnat să se subordoneze programului și oportunităților factorului politic competent să decidă asupra duratei mandatului său." Așa se explică, poate, cel mai bine de ce lucrurile astea contează dincolo de un singur om și de un singur oraș. Nu pentru că Fritz ar merita o soartă mai bună decât alt om public găsit vinovat de aceeași faptă. Ci pentru că, odată acceptat principiul că un mandat poate fi întrerupt retroactiv când cuiva îi convine, fiecare ales — de orice culoare, de oriunde — știe, de-acum, că mandatul lui nu mai e al lui. E al bunăvoinței celor care scriu legile de mâine. Curtea Constituțională a votat cu cinci la trei. Nu e puțin lucru trei judecători dintr-opt care au refuzat să semneze contorsionismul. Înseamnă că, undeva, în interiorul instituției chemate să apere Constituția, s-a auzit și glasul care își amintea ce spusese aceeași instituție acum două decenii.
Poate că într-o zi — nu știu când, nu știu cum — cineva va reciti decizia asta așa cum recitim azi condamnarea lui Galilei: nu ca pe un act de justiție, ci ca pe un document al fricii unei epoci de propriul ei adevăr. Până atunci, tot ce putem face e să nu uităm ce a spus Curtea când încă își amintea de ce există art. 15. Și să scriem, undeva, că cineva și-a amintit.
”E pur si muove, spunea Galilei, cică, ieșind din sală. Și totuși se mișcă.”
Și totuși, un mandat obținut prin vot rămâne, oricât ai vrea să-l oprești din mers cu o lege scrisă după ce trenul trecuse deja prin gară, un fapt care s-a întâmplat. Legea poate spune orice. Faptul că poporul Timișoarei l-a ales pe Dominic Fritz nu se poate rescrie retroactiv, oricâte legi s-ar vota într-o noapte de august.
”Și totuși, s-a mișcat.”
Comentarii
Niciun comentariu încă.