Ministerul pupatului. După drapel, urmează moaștele!?

Credeam, în naivitatea mea juridică și cetățenească, că patriotismul este un sentiment, o formă de apartenență care se manifestă prin ceea ce faci pentru țara în care trăiești, prin respectul față de legile ei, prin grija pentru oamenii ei și, eventual, printr-o anumită emoție pe care o simți atunci când îi auzi imnul sau îi vezi drapelul.

Se pare că m-am înșelat. Patriotismul este, mai nou, o activitate care implică buzele.

AUR a produs un proiect legislativ în care sărutarea Drapelului Național nu mai este lăsată exclusiv în seama entuziasmului patriotic al fiecăruia, pentru că, în anumite ceremonii, oficialitățile ar urma să se așeze frumos, în ordinea protocolară, și fiecare să sărute drapelul. Iar pentru că dragostea de țară, atunci când nu vine de bunăvoie, trebuie probabil stimulată administrativ, refuzul poate fi sancționat cu amendă.

În sfârșit, una dintre problemele fundamentale ale României pare să-și fi găsit rezolvarea. Nu deficitul bugetar, nu educația, nu spitalele, nu administrația sufocată de incompetență, nu satele care dispar, nu milioanele de români plecați din țară și nici infrastructura care înaintează cu viteza melcului funcționăresc, ci problema, mult mai gravă, a buzelor insuficient de patriotice.

Trebuie să recunoaștem însă că proiectul este timid și, din punctul meu de vedere, insuficient elaborat. Dacă tot am stabilit principiul potrivit căruia atașamentul față de o valoare poate fi verificat prin puparea obiectului care o simbolizează, ar fi păcat să ne oprim la jumătatea reformei.

Dacă iubești România, pupi drapelul, dacă ești credincios, pupi moaștele, dacă respecți autoritatea, pupi mâna, iar dacă respecți partidul, pupi conducătorul. Pentru ocuparea unei funcții publice importante, candidatul ar putea fi obligat să le pupe pe toate, eventual într-o ordine stabilită prin normele metodologice, pentru că într-un stat serios nici pupatul nu poate fi lăsat la voia întâmplării.

Ar trebui, așadar, adoptat de urgență Codul Național al Pupatului, act normativ organic și profund românesc, însoțit de norme metodologice suficient de stufoase încât nimeni să nu mai poată invoca necunoașterea procedurii.

Articolul 1 ar putea stabili că pupatul reprezintă manifestarea fizică, solemnă și neechivocă a atașamentului cetățeanului față de valorile fundamentale ale națiunii, articolul 2 ar preciza că acesta se execută personal, cu buzele, fără posibilitatea reprezentării, iar articolul 3 ar interzice expres pupatul prin mandatar, inclusiv prin avocat cu procură specială.

Pentru aplicarea unitară a legii ar trebui înființat, desigur, și Ministerul Pupatului, Patriotismului și Tradițiilor Strămoșești, fiindcă nicio mare reformă românească nu poate exista fără un minister, trei agenții, câteva direcții județene și suficienți directori încât organigrama să necesite tipărirea pe format A3.

Ministerul ar avea un ministru, minimum patru secretari de stat, un secretar general, doi secretari generali adjuncți, Direcția Generală Pupat Drapele, Direcția Generală Pupat Moaște, Direcția pentru Pupat Mâini și Relația cu Demnitarii, precum și inevitabila Direcție de Digitalizare a Pupatului, aceasta din urmă urmând să nu funcționeze în primele șase luni din cauza unor probleme cu platforma informatică achiziționată cu numai 47 de milioane de euro.

Pentru controlul din teritoriu s-ar putea constitui inspectorate județene ale pupatului, ale căror echipe mobile ar participa la ceremonii pentru a verifica dacă gestul patriotic a fost executat regulamentar, fiindcă nu merge să mimezi, să apropii obrazul, să susții că ai pupat acasă sau să pretinzi că dragostea de țară există în suflet. Statul nu poate controla sufletul, dar buzele, cu puțină voință legislativă, sunt perfect verificabile.

Inspectorul ar întocmi procesul-verbal, ar consemna data, ora, obiectul pupat, durata aproximativă a contactului și eventualele obiecțiuni ale contravenientului, după care ar aplica ștampila instituției, pentru că până și pupatul patriotic rămâne incomplet în România dacă nu există o ștampilă care să confirme că s-a produs.

Pentru simplificarea procedurilor administrative, fiecare cetățean ar primi la împlinirea vârstei de 18 ani un Carnet de bun român, document cu regim special în care autoritățile competente ar înscrie manifestările de atașament național, religios și instituțional ale titularului.

Ai pupat drapelul, primești zece puncte. Ai pupat moaștele, cincisprezece. Ai pupat mâna unei înalte fețe bisericești, încă cinci. Ai cântat imnul cu mâna la inimă, șapte puncte, iar dacă ai avut și lacrimi în ochi, se poate acorda un spor de sensibilitate patriotică, pe baza unei adeverințe eliberate de medicul de familie.

Dacă fotografia pupatului este publicată pe Facebook, punctajul se majorează cu 50%, iar dacă evenimentul are loc în campanie electorală, punctele se dublează automat, fiind de notorietate că patriotismul politicienilor români cunoaște o intensificare spectaculoasă în cele treizeci de zile care preced scrutinul.

În schimb, dacă ai construit un spital, ai predat bine într-o școală timp de treizeci de ani, ai îngrijit un bătrân, ai creat locuri de muncă, ți-ai plătit taxele, ai refuzat să dai șpagă sau pur și simplu ai trecut printr-o funcție publică fără să furi, sistemul nu acordă puncte, deoarece asemenea comportamente sunt dificil de încadrat metodologic și, mai ales, nu există dovada pupatului.

Nici religia n-ar trebui lăsată în actuala dezordine liberală în care fiecare pretinde că poate crede în intimitatea propriei conștiințe. Cum verificăm? Vine cetățeanul și declară că este creștin, iar statul trebuie pur și simplu să-l creadă pe cuvânt?

A pupat moaștele?

Dacă nu, avem cel puțin motive de suspiciune.

Poate că următoarea inițiativă legislativă va rezolva și această gravă lacună, stabilind că la marile sărbători religioase demnitarii vor fi așezați regulamentar la coadă, în ordinea rangului, iar un funcționar al Ministerului Pupatului va bifa în Carnetul de bun român: deputat, pupat; senator, pupat; ministru, pupat; secretar de stat, pupat; prefect, pupat.

Pentru muritorii de rând s-ar putea institui un minimum anual obligatoriu de moaște, cu posibilitatea reportării pupăturilor neefectuate în anul următor numai pentru motive medicale temeinic justificate. La trei absențe nemotivate s-ar aplica avertismentul, la cinci amenda, iar în caz de recidivă s-ar putea suspenda temporar Carnetul de bun român până la recuperarea integrală a restanțelor patriotico-religioase.

Pare o prostie și, evident, chiar este, dar tocmai aici satira încetează să mai fie în întregime confortabilă, fiindcă există o diferență fundamentală între a respecta drapelul și a fi obligat să-l săruți, după cum există o diferență fundamentală între credință și obligația de a pupa moaște.

Prima aparține conștiinței, cea de-a doua aparține dresajului.

Un stat democratic îmi poate cere să respect drapelul, poate organiza ceremonii, poate cultiva respectul pentru simbolurile naționale și poate stabili, în limitele Constituției, reguli privind folosirea acestora, însă atunci când statul începe să stabilească ce trebuie să fac cu buzele pentru a demonstra că-mi iubesc țara, am trecut din domeniul respectului în acela al obedienței ritualizate.

Patriotismul obligatoriu nu mai este patriotism, după cum credința obligatorie nu mai este credință, fiindcă nici iubirea de țară, nici raportarea omului la Dumnezeu nu capătă autenticitate prin amenințarea cu amenda.

Mai există însă o problemă, poate cea mai simplă dintre toate, pe care autorii unor asemenea idei par să nu o observe: poți pupa drapelul și să-ți bați joc de țară.

Poți să-l săruți dimineața și să furi bani publici după prânz, poți să-l săruți la ceremonie și să-ți angajezi neamurile la stat imediat după aceea, după cum poți cânta imnul cu lacrimi în ochi și, cinci minute mai târziu, să semnezi un contract păgubos pentru România.

Buzele nu constituie certificat de integritate.

După cum poți pupa toate moaștele disponibile pe teritoriul național și să rămâi un ticălos desăvârșit, fiindcă morala nu se transmite prin contact și nici cinstea prin contaminare sacră. Dacă lucrurile ar funcționa astfel, problema corupției românești s-ar rezolva extraordinar de simplu: am instala câte o raclă la intrarea în Guvern, Parlament, ministere și primării și am desființa Direcția Națională Anticorupție.

De fapt, problema României nu este că s-a pupat prea puțin.

S-a pupat enorm în istoria noastră, cu o consecvență care ar merita probabil înscrisă în patrimoniul cultural imaterial: s-au pupat mâini, poale, ghiuluri, șefi și conducători, s-au pupat succesiv Estul și Vestul, după cum bătea vântul istoriei, și s-au pupat suficiente lucruri încât am putea avea deja doctorat colectiv în domeniu.

Poate că ar fi timpul să încercăm ceva cu adevărat revoluționar: să respectăm drapelul fără să fim obligați să-l pupăm, să-i lăsăm pe credincioși să-și trăiască religia fără să transformăm moaștele într-un aparat de măsurat virtutea și să-i lăsăm pe ceilalți să nu le pupe, fără ca vreun funcționar, parlamentar sau partid să stabilească prin lege ce trebuie să simtă.

Pentru că într-o democrație statul are dreptul să-mi ceară să respect legea, nu să-i ofer demonstrații fizice de iubire.

Altfel, odată principiul acceptat, limita devine greu de găsit: astăzi drapelul, mâine moaștele, poimâine mâna conducătorului, iar într-o bună dimineață ne vom trezi la ghișeul Ministerului Pupatului, cu buletinul într-o mână și Carnetul de bun român în cealaltă, în timp ce funcționara va căuta plictisită prin calculator și ne va întreba fără să ridice ochii:

„Ați pupat?”

„Ce?”

„Tot.”

Și abia atunci vom înțelege că, în loc să construim o țară, am construit o pupătorie.