Există imagini care sintetizează o societate mai nemilos decât o bibliotecă întreagă de sociologie. Una dintre ele este coada interminabilă la moaște: oameni care așteaptă ore în șir pentru câteva secunde în fața unei racle, convinși că atingerea unui obiect sacru îi apropie de mântuire. Credința e o chestiune intimă, iar dreptul la alinare e indiscutabil. Dar libertatea religioasă nu ne obligă să confundăm abandonul rațiunii cu virtutea, nici superstiția cu înțelepciunea.
Numai că am coborât încă o treaptă: de la moaștele sfinților am ajuns la mâna politicianului.
Când vezi oameni aplecându-se să sărute mâna lui Călin Georgescu - nu să o strângă bărbătește, de la egal la egal, cum stă firesc între un cetățean și un mandatar public -, asistăm la un act de capitulare. Omul care sărută mâna puterii încetează să mai fie cetățeanul care deleagă un mandat temporar. Devine supusul care recunoaște o autoritate sacră. Iar de la această genuflexiune până la cultul personalității nu mai e niciun pas: suntem deja acolo.
Georgescu a intuit ceva ce politicienii partidelor, prizonieri ai graficelor și ai promisiunilor expirate, ratează constant: într-o societate epuizată, furioasă și trădată de instituții, nu soluțiile aduc aderență, ci revelațiile. E suficient să vorbești rar, profetic și sentențios despre neam, pământ, apă și destin, topind resentimentul social într-o liturghie laică suficient de solemnă încât întrebarea elementară - „Bine, dar concret ce facem?” - să sune aproape ca un sacrilegiu.
Acesta este resortul șarlataniei politice. Șarlatanul nu are nevoie ca afirmațiile sale să reziste la proba realității; are nevoie ca publicul să dorească atât de mult o minune, încât orice verificare critică să pară o indecență. El nu vinde o minciună obișnuită, ci iluzia unui adevăr ezoteric, rezervat doar inițiaților.
În acest punct, politica încetează să mai fie negociere și împrumută mecanismele sectei. Dacă liderul debitează o aberație, adepții îi caută sensul mistic. Dacă e contrazis, atacul devine dovada că „sistemul” tremură. Dacă specialiștii îi demontează tezele, specialiștii sunt vânduți. Este un univers ermetic, imun la contraargumente: orice dovadă împotriva profetului este reciclată instant ca probă a sfințeniei lui. Cu un tabel Excel nu poți exorciza o transă mesianică.
Aici se închide cercul cu racla. Mecanismul psihologic e identic: materiei i se atribuie virtuți magice. Nu mai săruți un os sau o mână de carne și oase, ci proiecția propriei disperări. În acea secundă, candidatul devine salvator.
Numai că statul este neiertător de profan. Economia nu răspunde la incantații, deficitul bugetar nu scade invocând strămoșii, iar autostrăzile și spitalele nu răsar din energiile telurice ale gliei. Administrația înseamnă proceduri, bugete, competență, legi și răspundere - tocmai proza cenușie pe care profeții de ocazie vor să o îngroape sub fumigena transcendentalului.
România are o slăbiciune cronică pentru providență. De câte ori instituțiile ne dezamăgesc, în loc să le reparăm cu răbdare civică, alergăm după tătucul curățitor. Procedura ni se pare lentă, compromisul democratic ne irită, pluralismul ni se pare gălăgie; salvatorul, în schimb, e o scurtătură comodă. Are privire dârză, voce gravă și rezolvă totul dintr-o mișcare din condei.
Dar democrația nu funcționează cu credincioși, ci cu cetățeni. Credinciosul înghite dogma; cetățeanul verifică faptele. Adeptul trăiește critica la adresa liderului ca pe o ofensă personală; cetățeanul folosește critica ca instrument de control. Puterea nu este un har divin pogorât peste un ales, ci un împrumut condiționat, acordat la urne și revocabil oricând.
Călin Georgescu va trece, așa cum trec toți magicienii electorali. Neliniștitoare rămâne însă disponibilitatea publicului de a cădea în genunchi. Mâine va apărea altul, poate mai abil și mai greu de ridiculizat, gata să exploateze aceeași foame de miracol.
Maturitatea unei națiuni începe în clipa în care refuză să-și mai plece capul. Politicianul nu e trimisul cerului, indiferent cât de des invocă numele Domnului; e doar un om care cere gestiunea banilor și a libertăților noastre. De aceea merită privit cu neîntreruptă suspiciune, niciodată cu evlavie.
Moaștele să rămână în biserici, pentru mângâierea celor care au nevoie de ele. Politicienii trebuie să rămână jos, pe pământ, supuși greșelii și controlului.
Iar mâna unui candidat nu se sărută. Se trage la răspundere.
Comentarii
Niciun comentariu încă.