„Naționalismul sănătos”.

Despre un cuvânt care nu e deloc inocent.

Există cuvinte pe care un președinte al României le poate rosti fără note de subsol: libertate, democrație, demnitate, patrie, solidaritate, responsabilitate. Se explică singure, nu cer traducere a doua zi și nimeni nu se apucă să le desfacă în bucăți ca să vadă ce e înăuntru.

Și există cuvinte care, rostite de la tribuna prezidențială, vin la pachet cu obligația de a fi definite pe loc. Pentru că, dacă nu le definește cel care le rostește, le definește altcineva.

Naționalism este unul dintre ele.

Marți, 1 septembrie 2026, la deschiderea Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși de la Catedrala Națională, în fața a circa 2.400 de tineri veniți din țară și din diaspora, președintele Nicușor Dan a spus că societății românești îi lipsește, printre altele, un „naționalism sănătos”. A vorbit despre o țară care are o istorie și care nu vine de nicăieri, despre oamenii care au luptat aici pentru niște valori și de care ar trebui să fim mândri, despre datoria de a crede că putem construi România pe care au visat-o ei. A cerut tinerilor să-și mărturisească public convingerile, nu doar în interiorul bisericii, și a spus că spațiul lăsat liber de oamenii decenți e ocupat de farisei, de defetiști și de demagogi, iar dialogul de substanță a fost înlocuit de „urlete dintr-o parte și din alta”.

Luate una câte una, aproape toate ideile acestea sunt legitime, ba chiar necesare. O țară fără memorie e o țară fără repere. România are motive reale de mândrie. Există la noi un discurs public întreținut de convingerea că aici nu se poate face nimic, niciodată, cu nimeni. Și există, în egală măsură, politicieni care folosesc drapelul, istoria și eroii pe post de recuzită electorală, cu chirie plătită până la următorul scrutin.

Problema începe abia în clipa în care președintele României pune peste toate acestea o etichetă: naționalism sănătos.

De ce nu patriotism?

Aceasta e prima întrebare și, cred, singura care contează cu adevărat. De ce a simțit președintele nevoia să recupereze tocmai cuvântul acesta, când limba română îi punea la dispoziție unul mult mai limpede și cu factura deja achitată?

Poți să-ți iubești țara fără să transformi națiunea într-o doctrină politică. Poți să fii mândru de istoria României fără să te declari naționalist. Poți să respecți sacrificiul generațiilor dinaintea ta fără să inventezi un „naționalism bun”, care ar sta, chipurile, de partea cealaltă a unui „naționalism rău”, ca și cum ar fi vorba despre două tulpini ale aceluiași virus.

Patriotismul spune, simplu, că îmi iubesc țara și că mă simt dator față de ea. Naționalismul începe în alt punct - acolo unde națiunea nu mai e obiect al afecțiunii, ci principiu politic central, criteriu de legitimare și, inevitabil, instrument de separare între „noi” și „ceilalți”.

Diferența nu e semantică. E istorică. Și tocmai un președinte al României ar trebui să știe cât cântărește bagajul acestui cuvânt într-o Europă care l-a cărat de câteva ori până la capăt.

Adjectivul nu vindecă substantivul

Nicușor Dan a adăugat, e drept, un adjectiv liniștitor: sănătos. Cum ar veni, precizarea că nu vorbim despre acela, ci despre celălalt, cel de casă, cel cuminte.

Numai că istoria politică europeană ne-a lăsat o lecție incomodă, pe care o uităm cu o regularitate suspectă: ideologiile periculoase nu s-au prezentat aproape niciodată drept periculoase. Nu intră nimeni în piața publică anunțând că sosește extremismul. Vin toate îmbrăcate frumos - în ordine, demnitate, renaștere, sănătate, pace, respect, tradiție, unitate națională.

Iar aici istoria germană oferă un avertisment pe care nu avem voie să-l tratăm cu superficialitate. În ianuarie 1932, în fața a circa 650 de industriași adunați în sala mare a Parkhotelului din Düsseldorf, Adolf Hitler nu a rostit sintagma „naționalism sănătos”. A spus însă ceva mai precis și, tocmai de aceea, mai instructiv: că renașterea Germaniei nu stă în politica externă, ci în refacerea unui corp popular german „sănătos, național și capabil să lovească” - eines gesunden, nationalen und schlagkräftigen deutschen Volkskörpers.[^1] Fraza continuă cu enumerarea intoleranțelor viitorului regim față de toți cei care ar păcătui împotriva națiunii și a intereselor ei, pentru ca la final, sub aplauze, să se închidă cu o promisiune care sună aproape cald: gata de prietenie și de pace cu oricine vrea prietenie și pace.

Trei ani mai târziu, în mai 1935, deja cancelar, vorbea în Reichstag despre statul polonez cu înțelegerea și prietenia sinceră a adevăraților naționaliști și declara că Reichul german nu-și dorește altceva decât să trăiască în relații prietenești și pașnice cu toate statele vecine.[^2] La 30 ianuarie 1939, cu opt luni înainte de invadarea Poloniei, încă mai vorbea în Reichstag despre valoarea pactului de neagresiune germano-polon și despre prietenia dintre cele două țări ca factor liniștitor al vieții politice europene.[^3]

Știm cu toții ce a urmat.

Trebuie însă spus foarte apăsat și ceea ce nu rezultă de aici, pentru că altfel textul acesta ar fi un pamflet ieftin, iar eu n-am nevoie de așa ceva. Nicușor Dan nu este Hitler. Discursul lui nu este un discurs nazist. Faptul că două discursuri împrumută cuvinte din aceeași familie semantică nu demonstrează nici pe departe o identitate ideologică, iar cine face saltul acesta face o comparație falsă și, în fond, comodă.

Ce arată istoria este cu totul altceva, mult mai important și mult mai puțin spectaculos: adjectivul „sănătos” nu transformă automat naționalismul într-o doctrină benignă. Nu l-a transformat niciodată. Tocmai de aceea un șef de stat trebuie să fie atent când se apucă să reabiliteze asemenea termeni.

Cine ține termometrul?

Mai e o problemă, și e una practică. Dacă există un naționalism sănătos, atunci există logic și unul bolnav. Foarte bine. Unde e granița și, mai ales, cine o trasează? Președintele? Guvernul? Majoritatea? Biserica? Partidele? Un profesor de istorie? Un comitet de experți convocat în regim de urgență?

Să încercăm, pe bucăți. E sănătos să fii mândru de Ștefan cel Mare? Probabil că da. E sănătos să spui că interesele României trebuie apărate ferm în Uniunea Europeană? Fără îndoială. E sănătos să preferi produsele românești? Poate fi, în anumite limite. E sănătos să susții că românii trebuie să aibă prioritate în fața cetățenilor altor state? De aici lucrurile încep să se complice serios. E sănătos să consideri minoritățile mai puțin reprezentative pentru națiune? Evident că nu. E sănătos să-ți transformi adversarul politic în dușman al poporului? Nici atât.

Exact în acest exercițiu se vede slăbiciunea formulei. „Naționalism sănătos” nu este o definiție, ci o ambiguitate cu aspect de definiție. Iar ambiguitățile, în politică, nu rămân mult timp neocupate. Le ocupă întotdeauna cineva, de obicei cel care aleargă mai repede.

Un președinte nu vorbește într-un seminar

Nicușor Dan este matematician și bănuiesc că, în mintea lui, operațiunea a fost curată: a încercat să delimiteze două mulțimi. Într-una, naționalismul decent, cultivat, lucid, conectat la istorie și la fapte. În cealaltă, naționalismul gălăgios, demagogic, care trăiește din strigăte și din morți luați cu împrumut.

Problema e că politica nu funcționează după regulile teoriei mulțimilor. Un președinte nu introduce o noțiune într-un seminar universitar, unde urmează două ore de definiții, delimitări conceptuale și contraexemple. El aruncă un cuvânt în societate, iar cuvântul acela începe imediat să circule singur, fără el.

Va fi preluat de televiziuni și de partide, va ajunge pe TikTok, va fi rostit de predicatori politici, de oameni perfect rezonabili și de oameni profund nerezonabili, care se vor bucura cel mai tare. Peste câteva luni, aproape orice discurs naționalist se va putea autodeclara „sănătos”, cu trimitere la Catedrala Națională.

Pentru că nimeni nu ține termometrul.

Și mai e o ironie

Discursul devine cu atât mai interesant cu cât vine după ani în care o bună parte a spațiului politic și intelectual care l-a susținut pe Nicușor Dan a privit cu suspiciune aproape orice recuperare a vocabularului național. Suveranism, identitate, interes național, tradiție, națiune - toate au fost aruncate, uneori justificat, alteori din simplă lene intelectuală, în aceeași cutie cu extremismul, fără inventar și fără proces.

Iar acum președintele vine în Catedrala Națională și le vorbește tinerilor despre „naționalism sănătos”.

Nu e interzis să-ți schimbi vocabularul; politica presupune și reconsiderări, iar un om care nu-și revizuiește niciodată termenii e mai degrabă un slogan decât un politician. Dar atunci trebuie să și explici: ce s-a schimbat, de ce patriotismul civic nu mai e suficient, de ce ar avea România nevoie tocmai de naționalism, ce înțelege președintele prin el și unde îi trasează limitele.

Altfel riscăm ca una dintre cele mai încărcate noțiuni ale istoriei europene moderne să intre în discursul prezidențial pe ușa din dos, sub forma unei figuri de stil.

Problema nu e iubirea de țară

Nu mă deranjează deloc că președintele vorbește despre România. Dimpotrivă, mi-aș dori ca președinții acestei țări să vorbească despre ea mult mai des și mult mai concret: despre istoria și limba ei, despre oamenii care au construit-o, despre satele care se sting cu câte trei case pe an, despre românii plecați care se întorc doar în august, despre copiii care se nasc tot mai puțini, despre patrimoniul care cade efectiv pe stradă, despre industria pe care am pierdut-o, despre școala românească și despre demnitatea unei țări care trebuie să știe să spună partenerilor ei și „da”, și „nu”.

Toate acestea pot fi spuse fără nicio jenă și fără nicio precauție de vocabular. Există deja un cuvânt pentru relația aceasta.

Patriotism.

Este suficient. Nu are nevoie de adjective medicale și nu trebuie declarat sănătos, pentru că iubirea de țară nu e o boală din care trebuie izolată cu grijă o tulpină benignă.

Ce ar trebui să explice președintele

Se prea poate ca Nicușor Dan să fi vrut să spună ceva perfect rezonabil. Din ansamblul discursului chiar asta rezultă: respect pentru trecut, încredere în România, refuzul demagogiei, pledoarie pentru dialog și decență. Tocmai de aceea alegerea cuvântului e atât de ciudată. Dacă despre asta vorbea, atunci vorbea despre patriotism. De ce i-a spus naționalism?

Un șef de stat nu are doar privilegiul cuvântului, ci și răspunderea lui. Mai ales într-o societate polarizată, despre care el însuși spune că a înlocuit dialogul cu urletele, nu pui în circulație concepte istorice inflamabile fără să le definești riguros, sperând că adjectivul le va ține locul.

Pentru că istoria ne-a învățat ceva ce politicienii uită periodic: aproape toate naționalismele s-au considerat pe ele însele sănătoase. Niciunul nu s-a prezentat vreodată în fața mulțimii spunând „eu sunt naționalismul bolnav”.

Poate că, până la urmă, problema discursului de la Catedrala Națională nu e că președintele ar fi spus ceva extremist. Nu a spus. Problema e mai subțire și mai serioasă: a luat un cuvânt care a incendiat de prea multe ori Europa, i-a pus alături adjectivul „sănătos” și a presupus că astfel l-a făcut inofensiv.

Nu l-a făcut. Și tocmai pentru că este președintele României, ar trebui să știe diferența dintre a iubi o națiune și a transforma naționalismul într-o virtute.

Eu o prefer pe prima. Și îi spun pe nume: patriotism.

________________________________________

Note

[^1]: Discursul lui Hitler în fața Industrie-Club din Düsseldorf, ținut în sala mare a Parkhotelului în fața a aproximativ 650 de membri ai clubului. Textul german și traducerea engleză sunt reproduse în German History in Documents and Images (proiect al Institutului Istoric German din Washington), document nr. 3918: https://germanhistorydocs.org/de/die-weimarer-republik-1918-1933/die-rede-hitlers-vor-dem-industrie-club-in-duesseldorf-26-januar-1932 (versiunea germană) și https://germanhistorydocs.org/en/weimar-germany-1918-1933/hitlers-speech-to-the-industry-club-in-duesseldorf-january-26-1932 (versiunea engleză). Sursa textului german indicată de GHDI: Max Domarus, Hitler - Reden und Proklamationen 1932-1945, Wiesbaden, R. Löwit, 1973, pp. 89-90. Traducerea engleză provine din Jeremy Noakes și Geoffrey Pridham (ed.), Nazism 1919-1945, vol. 1, The Rise to Power 1919-1934, Exeter, University of Exeter Press, 1998, pp. 94-95, unde formula apare ca „a sound national German body politic armed to strike”. Asupra datei există o mică neconcordanță: literatura de referință (Domarus, Noakes și Pridham) și majoritatea lucrărilor plasează discursul la 27 ianuarie 1932, în timp ce fișa GHDI îl datează, în titlu și în rezumatul versiunii germane, la 26 ianuarie 1932.

[^2]: Discursul din Reichstag, 21 mai 1935, în extrasele publicate de guvernul britanic în British War Blue Book (1939) și reproduse de The Avalon Project, Lillian Goldman Law Library, Yale Law School, documentul nr. 2: https://avalon.law.yale.edu/wwii/blbk02.asp. Traducerea engleză oficială: „the understanding and the heartfelt friendship of true Nationalists”. A se reține că Blue Book-ul britanic conține numai fragmente selectate în 1939, într-un context diplomatic și propagandistic determinat; pentru textul integral trebuie consultat Domarus.

[^3]: Discursul din Reichstag, 30 ianuarie 1939, în aceeași colecție, documentul nr. 8: https://avalon.law.yale.edu/wwii/blbk08.asp.