Ni se pregătește ceva

În România, marile operațiuni politice nu se anunță. Nimeni nu vine la televizor să spună că, de mâine, toate instituțiile statului încep să fie așezate în jurul unui singur centru de putere. Nu ni se prezintă planul, nu ni se explică etapele și, evident, nimeni nu ne întreabă dacă suntem de acord. Ni se spune doar că e nevoie de stabilitate, de responsabilitate, de un guvern funcțional care să scoată țara din criză, iar apoi, într-o dimineață, descoperim că totul s-a schimbat deja.

Guvernul Bolojan a căzut prin voturile unei alianțe parlamentare care, până de curând, ar fi părut de neconceput: PSD și AUR, cu sprijin venit din zone dispuse să voteze orice, cu oricine, atâta vreme cât prețul politic e corect. N-a fost doar căderea unui cabinet, ci demonstrația că, atunci când interesul o cere, granița dintre partidele „proeuropene” și extremiști poate deveni surprinzător de subțire.

Urmează acum desemnarea unui nou premier. Constituțional, decizia îi aparține președintelui Nicușor Dan, după consultarea partidelor. Politic, însă, în jurul acestei desemnări se dă o luptă mult mai mare decât cea pentru câteva portofolii ministeriale. Se caută un guvern care să nu mai fie al lui Bolojan: suficient de obedient pentru PSD, suficient de acceptabil pentru câțiva liberali gata să fugă din propria tabără, suficient de convenabil pentru Cotroceni. Iar pe lângă noua construcție se învârte, cum se întâmplă mereu când miroase a putere, Victor Ponta.

Poate că numele viitorului premier nu e încă stabilit, dar profilul lui pare deja desenat: un om care să nu tulbure sistemul, să nu taie conductele prin care circulă privilegiile și să nu ridice prea multe întrebări despre felul în care e împărțită puterea. Ni se va spune că e un guvern „de stabilitate”, dar riscă însă să fie, în realitate, un guvern de conservare a sistemului.

Ilie Bolojan trebuie scos nu doar din Palatul Victoria, ci și din conducerea PNL, pentru că, atâta vreme cât rămâne președintele partidului, poate coagula o opoziție internă față de întoarcerea liberalilor în brațele PSD și poate păstra în jurul lui o parte din electoratul care încă mai crede că administrația înseamnă disciplină și răspundere, nu împărțirea funcțiilor între aceiași oameni. La fel, Dominic Fritz trebuie slăbit: dacă pierde mandatul de primar al Timișoarei, conducerea USR devine automat vulnerabilă. Un USR fără Fritz și un PNL fără Bolojan ar fi două partide mult mai ușor de fragmentat, de intimidat sau de absorbit într-o construcție dominată de PSD și binecuvântată de la Cotroceni.

Aici e miza adevărată: nu guvernul de azi, ci alegerile parlamentare din 2028 și, dincolo de ele, prezidențialele din 2030. Cu toate greșelile și limitele lor, Bolojan și Fritz reprezintă două posibile centre de rezistență: pot deveni adversari electorali, pot construi o alternativă, pot împiedica apariția unei majorități controlate dintr-un singur loc.

De aceea, bănuiala că ni se pregătește ceva nu e o simplă fantezie conspiraționistă, ci concluzia firească a succesiunii de evenimente: căderea Guvernului Bolojan prin colaborarea PSD-AUR, presiunile din interiorul PNL, vulnerabilizarea lui Fritz și apariția vocilor care cer un nou executiv „acceptat de toată lumea”. Numai că, în politica românească, un guvern acceptat de toată lumea e de regulă unul care nu mai deranjează pe nimeni dintre cei care contează: nu reformează prea mult, nu întreabă prea mult, nu verifică prea mult și, practic, nu schimbă aproape nimic.

Pericolul nu e că AUR, SOS sau POT ar intra mâine în guvern. Pericolul, mai subtil, e ca voturile lor să devină un instrument obișnuit în construirea majorităților, folosite azi pentru dărâmarea unui guvern, mâine pentru învestirea altuia, poimâine pentru modificarea unor legi fundamentale. Și odată ce extremismul e acceptat ca partener de vot, drumul până la a deveni partener de putere nu mai e chiar atât de lung.

Nicușor Dan a promis că România rămâne pe direcția occidentală și că extremiștii nu vor ajunge la guvernare. Ar fi bine să-l credem. Dar în politică nu contează doar declarațiile, ci majoritatea pe care o construiești, oamenii pe care îi numești și compromisurile pe care le accepți ca să-ți consolidezi puterea. Nu poți susține că aperi direcția europeană a țării și, în același timp, să tolerezi majorități dependente de voturile celor care contestă exact această direcție. Nu poți invoca stabilitatea europeană în timp ce pregătești terenul politic pentru AUR. Nu poți lupta împotriva extremismului folosindu-l.

România riscă să intre într-o etapă în care puterea nu mai e cucerită printr-o lovitură spectaculoasă, ci ocupată instituție cu instituție, prin numiri, negocieri, compromisuri și tăceri. La Înalta Curte se află Lia Savonea, nume care continuă să stârnească controverse profunde în magistratură și în societate. La conducerea Parchetului General a fost numită Cristina Chiriac, susținută public și apărată cu o insistență neobișnuită de președinte. Ministerul de Interne rămâne sub influența unuia dintre cei mai longevivi supraviețuitori ai puterii românești, Cătălin Predoiu. Iar la toate acestea se adaugă Președinția însăși. Dacă și noul guvern va fi construit în jurul aceluiași centru de interese, ultima contrapondere politică serioasă ar putea dispărea.

Nu afirm că toate aceste instituții primesc ordine din același birou. O asemenea afirmație ar trebui demonstrată. Spun însă că, într-o democrație matură, simpla aparență a concentrării puterii ar trebui să provoace neliniște: instituțiile nu trebuie doar să fie independente, ci independența lor trebuie să și poată fi văzută și crezută.

În România se vorbește mult despre „statul paralel”, dar aproape niciodată despre continuitatea reflexelor vechiului stat: reflexul obedienței, reflexul dosarului ținut la momentul potrivit, reflexul numirii omului potrivit în funcția potrivită, reflexul rețelelor care supraviețuiesc tuturor regimurilor, tuturor partidelor și tuturor președinților. Securitatea ceaușistă nu mai există juridic, dar reflexele, relațiile și metodele de control ale vechiului sistem n-au dispărut odată cu sigla de pe ușă. S-au adaptat. Au intrat în politică, în afaceri, în administrație și chiar în instituțiile care ar fi trebuit să ne apere tocmai de revenirea lor.

Nu e nevoie ca cineva să ordone oficial instaurarea unui regim autoritar. E suficient ca oamenii independenți să fie eliminați, instituțiile să fie ocupate, presa să obosească, iar cetățenii să accepte că „toți sunt la fel”. Așa începe alunecarea, nu spre o dictatură clasică, ridicată într-o singură noapte, ci spre o democrație controlată, în care alegerile există, partidele există, televiziunile există, dar rezultatul real e negociat cu mult înainte ca alegătorul să ajungă la urne.

Un asemenea sistem ar putea duce România spre ceva mai periculos decât modelul Ungariei lui Viktor Orbán. Ungaria are totuși un lider recognoscibil, un partid dominant, o ideologie declarată. România riscă să construiască un regim fără chip, administrat de o coaliție informală de partide, grupuri de interese, instituții capturate și extremiști folosiți ori de câte ori e nevoie. Un fel de Belarus cu decor european. Cu steagul Uniunii Europene în spatele oficialilor, dar cu reflexele unui stat închis. Cu discursuri despre democrație, dar cu adversarii eliminați pe rând. Cu fonduri europene cerute la Bruxelles și propagandă antieuropeană alimentată acasă.

Și de aici până la un RO-EXIT distanța nu mai e chiar de neimaginat. Nu trebuie să existe de mâine un referendum. E suficient ca Uniunea Europeană să fie transformată treptat în dușman, sancțiunile să fie prezentate drept umilințe, iar izolarea României să fie vândută populației drept suveranitate. Mai întâi vom deveni problema Uniunii Europene. Apoi excepția ei. La sfârșit, poate, paria ei.

Ni se va spune, desigur, că exagerăm. Că vedem conspirații acolo unde nu sunt. Că instituțiile funcționează, că președintele respectă Constituția, că PSD e un partid european, că AUR nu a intrat oficial la guvernare. Luate separat, toate aceste afirmații pot fi adevărate. Dar istoria nu se scrie din comunicate separate, ci din felul în care faptele se leagă unele de altele, iar faptele ultimelor luni încep să deseneze un tablou pe care nu avem dreptul să-l ignorăm.

Poate că planul nu va reuși. Poate că în PNL vor exista destui oameni care să refuze capitularea. Poate că USR va rezista presiunii. Poate că Nicușor Dan va înțelege că rolul unui președinte nu e să-și construiască propriul guvern, ci să păstreze echilibrul între puterile statului. Poate că instituțiile se vor dovedi mai puternice decât oamenii care le conduc astăzi.

Dar democrația nu se apără cu „poate”. Se apără punând întrebări înainte ca răspunsurile să devină inutile. De aceea trebuie să privim cu atenție numele viitorului premier, lista miniștrilor, voturile care vor învesti noul cabinet și prețul cerut pentru fiecare dintre ele.

Pentru că ni se pregătește ceva. Și dacă vom înțelege despre ce e vorba abia după ce toate piesele vor fi fost așezate, s-ar putea să fie prea târziu ca să le mai mutăm.