Oameni și Câini

Există o formă de prietenie care nu cere explicații. Un câine nu te întreabă de ce ai întârziat, nu-ți cere socoteală pentru tăcerile tale și nici nu păstrează greșelile de ieri ca să ți le pună în față mâine. Te așteaptă la ușă cu aceeași bucurie, fie că ai lipsit zece minute, fie că ai lipsit o zi. Pentru el, faptul că te-ai întors este suficient.

Poate de aceea ajungem atât de repede să-i socotim parte din casă. Nu musafiri, nu animale care locuiesc împreună cu noi, ci prezențe care intră încet în rânduiala zilelor noastre. Își găsesc un loc lângă fotoliu, în mașină, în curte, lângă pat. Știu când ne trezim, când ieșim, când ne întoarcem. Recunosc zgomotul mașinii înainte să intrăm pe poartă și, uneori, par să știe că avem o zi proastă înainte să fi apucat noi să recunoaștem asta.

Tocmai obișnuința aceasta ne face să uităm cât sunt de vulnerabili.

Ieși dimineața la plimbare pe același drum pe care ai mers de o sută de ori. Câinele miroase iarba, se oprește lângă un gard, trage puțin de lesă. Nimic nu anunță că peste câteva secunde poate apărea un alt câine, o mașină, o spaimă, un instinct pe care nu-l poți prevedea. Liniștea se poate rupe foarte repede. Și atunci înțelegi că ființa aceea care aleargă prin curte de parcă lumea întreagă i-ar aparține depinde, de fapt, aproape în întregime de tine.

Aici începe partea despre care vorbim mai puțin atunci când spunem cât de mult iubim câinii: răspunderea.

Nu ei își aleg viața. Nu aleg casa în care vor locui, drumul pe care vor fi plimbați, oamenii pe care îi vor întâlni sau pericolele de care trebuie să se ferească. Noi îi alegem. Le punem o zgardă, le dăm un nume și, din clipa aceea, devenim lumea lor. O lume destul de ciudată, dacă stai să te gândești, plină de reguli pe care ei trebuie să le învețe fără să le poată înțelege vreodată cu adevărat. Iar ei acceptă.

Acceptă orele noastre, nervii noștri, plecările, întoarcerile, zilele în care avem chef de joacă și pe cele în care abia îi mângâiem în treacăt. Nu ne cer justificări. Se mulțumesc, de cele mai multe ori, să fie aproape.

Poate tocmai de aceea doare atât de tare când li se întâmplă ceva. O rană, un schelălăit, câteva picături de sânge pe blană și, dintr-odată, toate lucrurile care cu o oră înainte păreau importante se dau la o parte. Îl iei în brațe, îl cauți cu mâna să vezi unde îl doare, îi vorbești deși știi că nu înțelege cuvintele. Sau poate le înțelege altfel. Din voce. Din mâna care îl ține. Din faptul că ești acolo.

Atunci descoperi și ceva despre tine. Că te-ai legat, fără să observi când s-a întâmplat, de o ființă care nu vorbește limba ta și care, totuși, îți cunoaște pașii, mirosul, glasul și stările. Știe când vii acasă. Știe când ești supărat. Știe când ai nevoie să stea lângă tine și să nu facă nimic.

Oamenii sunt mai complicați. Noi iubim și, în același timp, ținem socoteala. Ne amintim cine a sunat primul, cine a greșit, cine trebuia să-și ceară iertare. Uneori trec ani și încă purtăm în noi o propoziție spusă într-o după-amiază oarecare.

Câinele nu știe să facă asta.

Poate că aici stă secretul vechii prietenii dintre oameni și câini. Nu într-o iubire ideală și nici în poveștile frumoase pe care ni le spunem despre fidelitatea lor, ci într-un lucru mult mai simplu: ei trăiesc lângă noi fără să țină contabilitatea iubirii.Iar noi avem o singură datorie adevărată față de ei: cât timp ne așteaptă la ușă, să avem grijă să ne întoarcem.