În sală domnea o liniște ciudată. Comentatorii vorbeau în șoaptă. Publicul aștepta. Camerele erau îndreptate spre mine. Eu însă nu mai auzeam nimic. Doar propriile gânduri. Și, pentru o clipă, dintre ele s-a desprins un sunet pe care îl credeam uitat. Foșnetul unor cărți vechi.
Am văzut, pentru o fracțiune de secundă, o bucătărie mică. O lampă cu petrol. Un pachet de cărți tocit de vreme. Și niște mâini care amestecau încet cărțile. Mâini pe care nu le mai puteam atinge.
Imaginea a dispărut la fel de repede cum venise. Dar nu mă tulburase. Din contră. Îmi amintise de unde plecase totul. Nu dintr-un cazinou. Nu dintr-un turneu. Ci dintr-o casă modestă, unde jocul nu însemna bani. Însemna oameni. Apoi au început să apară, unul câte unul, ceilalți.
Victor. Sprijinit de tejgheaua cafenelei. Zâmbind ușor.
- Nu te îndrăgosti niciodată de propriile cărți. Îndrăgostește-te de adevăr.
Mircea. Cu punga lui de covrigi.
- Respiră. Nu te grăbi.
Tata. Despica lemne în curte.
- Fă lucrurile temeinic, chiar dacă nu te vede nimeni.
Mama. Așezând florile lângă trofeu.
-Și el este trecător.
Toți erau acolo. Și, în același timp, nu era niciunul. Pentru că nu mai aveam nevoie să-i caut. Trăiau deja în felul în care gândeam. Mi-am dat seama atunci că oamenii importanți nu rămân lângă tine toată viața. Rămân în tine.
(Fragment din cartea ”Jucătorul de Poker. Ultima mână) https://stefangherghei.ro/carti/jucatorul-de-poker