Președintele a vorbit!

Cum se golește de conținut o funcție în șapte cuvinte.

Un an întreg întrebarea a fost dacă președintele va spune ceva despre directorul SPP.

Joi seara, la Chișinău, a spus.

Aceasta este vestea proastă.

Nicușor Dan a afirmat că reprimarea manifestațiilor de la Revoluție și de la Mineriadă este o pată în istoria României, că e regretabil că parchetele nu au elucidat-o și că oricine a participat la acțiuni de reprimare nu are, moral, ce căuta într-o funcție a statului român. Până aici, nimic de reproșat. Fraza următoare a fost însă aceasta: „Domnul Pahonțu nu este în această situație."

Șapte cuvinte. O constatare de fapt. Rostită de singura persoană din România care nu avea dreptul să o rostească.

CE S-A STABILIT ȘI CE NU

Recorder și Snoop au publicat, la sfârșitul lui august, documente din care rezultă că Lucian Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate și că s-ar fi aflat, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, în zona baricadei de la Intercontinental — locul unde au fost uciși 48 de oameni și arestate sute. Pahonțu a răspuns în scris că întreaga sa activitate s-a desfășurat în conformitate cu normele legale.

Atât. Nici mai mult, nici mai puțin.

Nicio instanță nu s-a pronunțat. CNSAS nu s-a pronunțat. Vicepreședintele CNSAS a precizat public că instituția nici nu se poate pronunța asupra prezenței la baricadă — nu intră în competența ei. Parchetele, după treizeci și șase de ani, nu au elucidat nimic. Președintele însuși a spus-o.

Și apoi, în aceeași declarație, a elucidat-o el.

Aici e problema, și ea nu e politică. E de competență.

ASIMETRIA PE CARE NIMENI NU O DISCUTĂ

Un președinte are, în această materie, o putere largă și una inexistentă. Ele se confundă ușor, dar nu sunt același lucru.

Puterea largă: potrivit Legii nr. 191/1998, directorul SPP este numit de Președintele României, la propunerea CSAT. Cine numește poate, în principiu, să și pună capăt exercitării funcției. Iar pentru asta nu-i trebuie o condamnare, nu-i trebuie o decizie CNSAS, nu-i trebuie nimic în afară de aprecierea că o instituție fundamentală a statului nu mai poate fi condusă credibil de omul acela. Eliberarea din funcție este un act de oportunitate, nu o sancțiune. Nu constată vinovăția nimănui.

Puterea inexistentă: nu există, în dreptul român, un act prin care Președintele să constate că cineva nu a comis o faptă. Nu-l are. Nu i l-a dat nimeni. Vinovăția se stabilește de instanță, calitatea de lucrător al Securității se stabilește prin procedura specială, iar prezența cuiva la o baricadă în decembrie 1989 se stabilește prin probe administrate de cine are dreptul să le administreze.

Președintele putea, deci, să facă orice, mai puțin exact lucrul pe care l-a făcut.

Putea să tacă și să aștepte. Putea să-l mențină în funcție și să-și asume asta public. Putea să-i ceară retragerea până la clarificare. Putea să convoace CSAT, să ceară desecretizarea a ceea ce poate fi desecretizat, să ceară explicații scrise de la SRI, de la Arhivele Militare, de la SPP, de la CNSAS.

A ales, în schimb, să achite.

DECLARAȚIA CARE NU S-A DEPUS

Există în tot acest dosar un fapt mic, sec, administrativ, pe care nu-l poate contesta nimeni, pentru că l-a confirmat chiar instituția în cauză.

Legea din 2008 privind deconspirarea Securității obligă persoanele din asemenea funcții să depună o declarație pe propria răspundere: am fost sau nu am fost lucrător ori colaborator, am încălcat sau nu drepturile omului. Sub sancțiunea falsului în declarații.

Lucian Pahonțu nu a depus-o.

Pentru că nu a depus-o, CNSAS nu a putut declanșa verificarea din oficiu. A pornit-o oricum, în 2008, la cererea unei persoane fizice. A trimis prima adresă către arhive în aprilie 2010. A mai trimis una în iulie 2026.

Optsprezece ani și o procedură care încă „este în derulare".

Nu știu de ce nu a fost depusă acea declarație. Nu are cine să-mi spună. Dar știu că un formular nedepus a produs, singur, un blocaj de aproape două decenii într-un dosar care privește pe unul dintre cei mai importanți șefi ai structurilor de forță ale statului — deși legea spune că asemenea persoane se verifică cu prioritate.

Un act care lipsește poate fi mai eficient decât o sută de acte care există. Orice avocat știe asta. Un președinte care a promis desprinderea statului de vechile rețele ar fi trebuit s-o afle.

CE NU TREBUIE CONFUNDAT

Eliberarea din funcție nu înseamnă declararea vinovăției.

Menținerea în funcție nu înseamnă declararea nevinovăției.

Iar a doua confuzie e mai gravă decât prima, pentru că a doua a fost făcută de la microfon.

Un președinte poate spune, fără să se contrazică: domnul Pahonțu beneficiază de prezumția de nevinovăție și, tocmai de aceea, până la clarificarea completă, nu mai poate conduce instituția care mă păzește pe mine. Aceasta nu e o pedeapsă. E o măsură de protejare a autorității statului — și, dacă vreți, a lui însuși.

Traian Băsescu, care nu poate fi bănuit de ostilitate față de SPP, a spus în esență același lucru: că nu i se poate reproșa lui Pahonțu că a tras în civili, dar că ar cam fi timpul să plece de la conducerea serviciului. E o distincție corectă. Nu vinovăție. Oportunitate.

Douăzeci și cinci de organizații neguvernamentale i-au cerut președintelui eliberarea imediată din funcție. Vineri s-a protestat în stradă. Nu asta trebuie să-l determine pe un președinte — presiunea publică nu e izvor de drept. Dar e semnalul că cineva a înțeles greșit ce se cere de la el.

DE CE ANUME AICI EXIGENȚA TREBUIE SĂ FIE MAI MARE

Pahonțu nu conduce un serviciu tehnic oarecare. Conduce instituția care îl protejează fizic pe președinte, în fiecare zi, la fiecare deplasare. Între cei doi există, inevitabil, o relație de încredere personală și instituțională. În iunie, la Bruxelles, au fost fotografiați la aceeași masă.

Tocmai de aceea președintele trebuia să fie mai exigent. Nu mai indulgent.

În orice altă profesie, situația aceasta are un nume și o soluție: te abții. Nu te pronunți în cauza în care ești legat de una dintre părți. Nu pentru că ai fi de rea-credință, ci pentru că judecata ta nu mai poate fi crezută de nimeni din afară — și, la un moment dat, nici de tine.

Președintele nu s-a abținut. S-a pronunțat pe fond.

Nu știu ce a citit Nicușor Dan înainte să vorbească la Chișinău. Poate a citit tot. Poate i s-a spus tot. Știu doar că nu putea fi un dosar. Dosarul e încă în lucru. De optsprezece ani.