Revoluție fără adevăr, Mineriade fără vinovați, servicii secrete conduse prin interimate sau de aceiași oameni, instituții fără răspundere, politicieni fără doctrină și legi care își arată colții numai în fața celor slabi. Le-am înghesuit pe toate în aceeași lipie, am turnat deasupra sosul gros al uitării, le-am învelit într-un tricolor și am numit produsul stat de drept.
România seamănă tot mai mult cu o shaorma cu de toate. Nu fiindcă ar fi o țară pestriță, vie și generoasă, ci pentru că am înghesuit în aceeași lipie instituții care se calcă în picioare, legi care se contrazic, adevăruri care se exclud, partide care se înjură ziua și se îmbrățișează noaptea, servicii secrete despre care cetățeanului i se spune că este mai bine să nu știe prea multe și răspunderi publice care dispar exact atunci când ar trebui găsit vinovatul.
Avem de toate, numai ordine nu. Avem Constituție, coduri, legi organice, ordonanțe de urgență, hotărâri de guvern, ordine de ministru, norme metodologice și instrucțiuni de aplicare. Când toate acestea nu ajung, mai apare o ordonanță care modifică ordonanța ce modificase legea prin care fusese corectată o altă ordonanță.
Cetățeanul trebuie să respecte rezultatul, chiar dacă nici instituțiile statului nu mai știu cu certitudine care este acela. Necunoașterea legii nu îl scuză pe cetățean, dar incoerența legii pare să scuze întotdeauna statul.
Legea pentru căței și legea pentru dulăi
În România, legea este foarte curajoasă cu cei slabi. Îl găsește imediat pe omul care nu și-a declarat la timp un venit modest, pe pensionarul care a completat greșit o cerere, pe micul comerciant căruia îi lipsește o hârtie, pe șoferul care a depășit viteza cu câțiva kilometri sau pe țăranul care și-a mutat gardul. Acolo statul este vigilent, rapid și neînduplecat. Are formulare, termene, penalități și executori.
Când ajunge însă în fața dulăilor, legea își pierde brusc glasul. Dosarele devin complicate, procedurile se prelungesc, competențele se plimbă de la o instituție la alta, probele se descoperă prea târziu, faptele se prescriu, iar responsabilitatea se evaporă.
Pentru cățeii societății avem termene precise. Pentru dulăii sistemului avem context, nuanțe, interpretări, declinări de competență și nesfârșite accidente procedurale.
În fața omului obișnuit, statul bate cu pumnul în masă. În fața celui puternic, caută politicos un scaun.
Morții Revoluției și eternitatea procedurilor
Peste toate acestea stă fundația noastră nelămurită. Au trecut aproape patru decenii de la Revoluția din 1989, dar statul român nu a fost capabil să ofere o imagine judiciară definitivă, coerentă și convingătoare asupra sângelui vărsat atunci. Știm că au murit oameni, știm că s-a tras, știm că au existat ordine, diversiuni și structuri de putere, însă adevărul complet continuă să fie împins prin tribunale ca o targă pe un coridor fără capăt.
Mineriadele au primit același tratament național: memorie fragmentată, responsabilitate diluată și justiție întârziată până când timpul însuși începe să semene cu o achitare. Victimele îmbătrânesc, martorii dispar, inculpații invocă vârsta, instituțiile invocă procedura, iar societatea este îndemnată să privească înainte.
În România, expresia „să privim înainte" a devenit formula politicoasă prin care ni se cere să uităm cine ne-a lovit din spate.
Comemorăm impecabil ceea ce refuzăm să lămurim. Depunem coroane, ținem discursuri, păstrăm momente de reculegere și promitem, cu solemnitatea bine exersată a statului, că victimele nu vor fi uitate. Apoi mai trece un an, mai moare un martor, mai dispare un document și mai apare o excepție procedurală.
Nu lipsa timpului a împiedicat aflarea adevărului. Timp a fost suficient. Totul indică o voință absentă, a unui stat care, pentru a se explica pe sine, ar fi trebuit să îi cerceteze tocmai pe cei care au contribuit la construirea lui după 1989.
Umbrele care au privatizat România
Nici fosta Securitate nu a dispărut cu adevărat din povestea noastră. A dispărut din denumiri, din uniforme și din organigramele oficiale, dar umbrele ei au continuat să traverseze tranziția, să se așeze în afaceri, în privatizări, în presă, în politică și în locurile unde puterea se întâlnește cu banii.
Nu orice om de afaceri este securist și nu orice avere este rezultatul jafului. Ar fi o minciună și o nedreptate să afirmăm asta. Dar ar fi o minciună și mai mare să pretindem că România a lămurit transparent felul în care informația privilegiată, relațiile din vechiul aparat și accesul preferențial la resursele statului s-au transformat, după 1989, în putere economică privată.
Țara a fost devalizată nu numai prin furt, ci și prin confuzie organizată. Prin contracte pe care nimeni nu le-a înțeles, dar pe care toți cei potriviți le-au semnat. Prin privatizări prezentate ca salvări și încheiate ca înmormântări. Prin active evaluate prost, datorii mutate convenabil, intermediari providențiali și decizii pentru care, după atâția ani, nu mai răspunde nimeni.
Marile tunuri nu s-au dat întotdeauna cu pistolul pe masă. Uneori s-au dat cu ștampilă, aviz juridic și expunere de motive.
Republica oamenilor de neînlocuit
Deasupra acestei economii a uitării veghează instituțiile noastre eterne. Unele funcții au mandate. Altele par să aibă dinastii.
Mugur Isărescu conduce Banca Națională aproape fără întrerupere de la începutul tranziției. A traversat președinți, guverne, falimente bancare, inflații, denominarea leului, crize financiare și generații întregi de politicieni. Poate că această longevitate exprimă experiență și stabilitate. Dar, într-o democrație matură, peste trei decenii petrecute de același om la conducerea unei instituții fundamentale ar trebui să provoace măcar o discuție serioasă despre alternanță, control și dependența instituțiilor de persoane declarate indispensabile.
Nici longevitatea de la Banca Națională nu se oprește la guvernator. Florin Georgescu face parte din conducerea BNR din 2004, cu o întrerupere în anul 2012, și a ocupat funcția de prim-viceguvernator timp de două decenii, până în octombrie 2024, când a devenit viceguvernator, iar funcția de prim-viceguvernator a fost preluată de Leonardo Badea. Georgescu rămâne totuși, alături de Isărescu, unul dintre cei mai longevivi membri ai conducerii unei instituții publice românești, într-un mandat de consiliu care se întinde până în 2029.
Poate că sunt oameni competenți în funcțiile pe care le ocupă. Dar dacă după douăzeci sau treizeci de ani statul nu a fost capabil să pregătească alternative credibile, avem o problemă. Iar dacă a pregătit alternative, dar nu le lasă niciodată să ajungă la conducere, avem una și mai mare.
Lucian Pahonțu conduce Serviciul de Protecție și Pază din decembrie 2005, adică de aproape 21 de ani. În acest răstimp, România a schimbat președinți, premieri, guverne și majorități parlamentare, dar șeful SPP a rămas. În 2024 a fost trecut în rezervă ca general, însă trecerea în rezervă nu l-a trecut și din funcție. Uniforma a putut fi lăsată în dulap, fotoliul nu.
Nu discutăm dacă Pahonțu și-a îndeplinit bine sau rău atribuțiile și nici nu îi contestăm profesionalismul în lipsa unor criterii publice după care acesta ar putea fi evaluat. Tocmai aceasta este problema. După mai bine de două decenii, societatea nu primește o evaluare transparentă, o explicație instituțională sau o dezbatere serioasă despre motivele pentru care aceeași persoană trebuie să rămână la conducerea unui serviciu aflat în zona siguranței naționale.
Ni se cere să presupunem că este indispensabil. Iar când cetățeanului i se cere să creadă fără să poată verifica, nu mai vorbim despre control democratic, ci despre credință administrativă.
La Consiliul Concurenței, Bogdan Chirițoiu conduce instituția din 2009. A primit, în mod legal, trei mandate succesive. Al treilea a ajuns la termen în iulie 2026, însă Chirițoiu continuă să asigure conducerea instituției. Totul poate fi perfect legal și, cu toate acestea, profund nesănătos pentru o democrație.
Legalitatea nu este singurul criteriu după care trebuie judecată ocuparea unei funcții publice. O numire poate respecta fiecare literă a legii și poate produce, prin repetare, aceeași încremenire instituțională. După șaptesprezece ani la conducerea autorității care ar trebui să vegheze tocmai asupra concurenței, întrebarea nu mai este dacă Bogdan Chirițoiu are pregătirea necesară, ci dacă principiul concurenței se aplică și funcției de președinte al Consiliului Concurenței.
Există aici o ironie pe care niciun pamfletar nu ar fi putut să o inventeze mai bine. Instituția care trebuie să combată pozițiile dominante de pe piață a ajuns să fie condusă aproape două decenii de aceeași persoană. Poate că toate numirile au fost legale. Poate că rezultatele au fost bune. Poate că omul este competent. Dar ce este prea mult rămâne prea mult, chiar și atunci când este aprobat prin decret, votat în Parlament și publicat în Monitorul Oficial.
Într-o democrație, alternanța nu este o pedeapsă pentru cel competent. Este o măsură de igienă instituțională.
La Avocatul Poporului, România a inventat o altă formă de nemurire administrativă. Mandatul de cinci ani al Renatei Weber a expirat în iulie 2024, însă Parlamentul nu a numit un succesor. Legea permite titularului să rămână până la depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului, o soluție necesară pentru evitarea unui vid de autoritate. Numai că politicienii au transformat această punte legală într-un domiciliu stabil.
Renate Weber nu se menține singură în funcție și nu poate fi acuzată că încalcă legea doar pentru că își exercită atribuțiile până la numirea succesorului. Răspunderea aparține Parlamentului, care a lăsat să treacă mai mult de doi ani fără să ducă la capăt una dintre obligațiile sale instituționale. Constituția stabilește un mandat de cinci ani. Legea spune că titularul rămâne până vine următorul. Parlamentul a găsit formula perfectă: dacă nu îl numește pe următorul, provizoratul poate dura cât îi convine.
Situația este cu atât mai gravă cu cât Avocatul Poporului nu este o decorațiune constituțională. Este instituția chemată să apere persoana în raporturile sale cu autoritățile publice și care poate ataca direct ordonanțele Guvernului la Curtea Constituțională. A menține conducerea unei asemenea instituții într-o prelungire nedefinită înseamnă a transforma mandatul constituțional într-o concesiune acordată prin pasivitate parlamentară.
Așa arată Republica oamenilor de neînlocuit: un guvernator aflat la Banca Națională de la începutul tranziției, un membru al conducerii băncii centrale instalat din 2004, un director al SPP păstrat de aproape 21 de ani, un președinte al Consiliului Concurenței ajuns la capătul celui de-al treilea mandat după șaptesprezece ani de conducere și un Avocat al Poporului rămas în funcție la peste doi ani după expirarea termenului constituțional al mandatului, deoarece Parlamentul nu s-a grăbit să numească un succesor.
România are o fascinație aproape feudală pentru oamenii fără de care ni se spune că țara s-ar prăbuși. Dacă pleacă unul, se clatină moneda. Dacă pleacă altul, rămân demnitarii fără protecție. Dacă este înlocuit al treilea, dispare concurența. Dacă pleacă al patrulea, cetățeanul rămâne fără apărător.
De parcă instituțiile nu ar avea reguli, structuri și mecanisme de continuitate, ci ar funcționa numai prin harul câte unei persoane providențiale.
Într-un stat sănătos, oamenii conduc temporar instituțiile. În România, instituțiile par uneori construite pentru a justifica permanența oamenilor care le conduc.
Nu mai construim instituții. Ridicăm mausolee administrative în jurul unor persoane și numim această încremenire stabilitate.
Serviciile tăcute și interimatul fără sfârșit
La Serviciul Român de Informații, România a ales cealaltă variantă a aceleiași boli. Dacă în unele instituții păstrăm prea mult titularii, la SRI păstrăm prea mult interimatul. Nu vorbim despre aceeași situație juridică, ci despre același simptom: absența unei decizii publice și asumate despre cine și cât timp conduce o instituție esențială.
Serviciul este condus prin interimat din vara anului 2023. Nu pentru câteva săptămâni sau luni, cât ar presupune în mod firesc continuitatea instituțională, ci de peste trei ani. Generalul Răzvan Ionescu asigură conducerea operativă, în timp ce autoritățile chemate să propună și să numească un director civil titular au transformat provizoratul într-un mod de administrare.
România a găsit astfel formula perfectă pentru conducerea celui mai important serviciu de informații: suficient de stabilă pentru a nu schimba nimic și suficient de provizorie pentru ca răspunderea politică să rămână neclară.
La Serviciul de Informații Externe, Gabriel Vlase se află la conducere din 2018. Nu există un mandat expirat pe care să îl putem invoca și nici o ilegalitate care să decurgă din durata exercitării funcției. Există însă aceeași întrebare democratică pe care statul evită să și-o pună: după câți ani este firesc ca șeful unui serviciu de informații să fie supus unei evaluări publice reale, urmate de o decizie politică asumată privind menținerea sau înlocuirea sa?
Serviciile trebuie să fie discrete prin natura activității lor, dar discreția operațională nu poate înlocui răspunderea constituțională. Într-o democrație, instituțiile secrete nu pot avea o existență secretă față de mecanismele reale de control.
Cetățeanului român i se cere să aibă încredere tocmai pentru că nu poate ști. Controlul democratic este proclamat solemn, apoi ascuns după uși închise, rapoarte clasificate și comisii parlamentare a căror fermitate se termină, de regulă, înaintea primei întrebări cu adevărat incomode.
La noi, secretul pare să protejeze uneori nu doar informația, ci și pe cei care o administrează.
Stânga, dreapta și aceeași tejghea
Politica, bucătarul acestei shaorme naționale, amestecă totul cu o dexteritate exersată.
Stânga se ceartă cu dreapta în studiourile de televiziune, apoi votează alături de ea când trebuie împărțite funcții, privilegii, sinecuri sau tăceri. PNL acuză PSD că a capturat statul, PSD acuză PNL că îl administrează prost, apoi cele două descoperă, la nevoie, că interesul național cere împărțirea aceluiași stat. AUR se declară alternativa radicală la sistem, dar radicalismul devine mai flexibil când apar calcule parlamentare, voturi utile și interese comune.
Doctrinele au ajuns condimente electorale. Se presară puțin conservatorism peste populism, puțin patriotism peste clientelism, puțină Europă peste suveranism și foarte multă indignare peste toate. După alegeri, conținutul se amestecă până când nu mai poți deosebi stânga de dreapta, opoziția de putere și reformatorul de beneficiarul sistemului.
Nu mai avem alianțe politice, avem combinații. Nu mai avem adversari ideologici, avem concurenți temporari la aceeași tejghea. Se insultă pentru public și negociază pentru ei. Își promit anchete în campanie și își garantează liniștea după alegeri. Când ajung la putere, îi protejează instituțiile pe care le denunțau din opoziție. Când pierd puterea, redescoperă independența justiției, libertatea presei și suferințele contribuabilului.
Cetățeanul își alege doar sosul
O dată la patru ani, cetățeanul este chemat să aleagă. Cu usturoi sau fără? Naționalist ori european? Liberal, social-democrat, suveranist sau progresist?
Alegerea pare importantă până când shaorma este împachetată, iar înăuntru găsește aceleași ingrediente: numiri politice, administrație obedientă, contracte cu dedicație, rude competente prin coincidență, privilegii protejate și răspunderi pur teoretice.
Cea mai mare victorie a sistemului nu este că fură. Este că ne-a convins că nu se poate altfel. Că toate partidele sunt la fel, că orice funcționar ar lua dacă ar avea ocazia și că orice cetățean cinstit este doar un corupt care nu a primit încă oferta potrivită.
Această resemnare este sosul care leagă toate ingredientele. Fără ea, shaorma s-ar destrăma.
România nu duce lipsă de oameni cinstiți, profesioniști și curajoși. Îi găsești în tribunale, spitale, școli, administrații, firme, redacții și sate. Numai că sistemul îi izolează, îi obosește sau îi împinge afară. Integritatea este tolerată atât timp cât nu deranjează circuitul. Competența este lăudată festiv și ocolită la numiri. Curajul este premiat postum, niciodată atunci când ar putea schimba ceva.
Ingredientul care lipsește
Adevărata reformă nu mai poate însemna încă o instituție, încă o strategie, încă un comitet și încă o platformă cu siglă europeană. Avem deja de toate.
Ne lipsește tocmai ingredientul care nu poate fi cumpărat, importat sau mimat: răspunderea.
Răspunderea pentru decizie, pentru bani, pentru abuz și pentru tăcere. Răspunderea pentru adevărul ascuns despre Revoluție și Mineriade. Răspunderea politicienilor care promit una și negociază contrariul. Răspunderea instituțiilor care cer putere, bugete și secret, dar oferă prea puține explicații. Răspunderea Parlamentului care lasă mandatele să curgă dincolo de termen și interimatele să se transforme în normalitate.
Până când această răspundere nu va exista, România va rămâne shaorma cu de toate a Europei. O țară în care găsești orice instituție, dar rareori omul responsabil; orice lege, dar nu întotdeauna dreptate; orice partid, dar aproape niciodată doctrină; orice comemorare, dar prea puțin adevăr; orice termen de mandat, dar mereu o portiță prin care același om poate rămâne.
Iar la sfârșit, după ce plătim nota, ni se urează poftă bună și ni se explică solemn că aceasta este stabilitatea.
Comentarii
Niciun comentariu încă.