România care n-a fost

O poveste despre ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Rațiu câștiga alegerile din 1990.

Ei, dragu moșului, șezi și tu colea, lângă mine, că am să-ți spun o poveste cum nu s-a mai auzit prin partea locului — o poveste despre o Românie care n-a fost, dar care, cine știe, poate că ar fi putut să fie, de-ar fi vrut Dumnezeu și românul de la urnă altfel decât au vrut. Că istoria, măi băiete, dacă stai și te uiți bine la ea, nu-i altceva decât un drum de țară cu multe răscruci, cum sunt pe la noi prin sate, unde vine unul din urmă și te-ntreabă: „Pe unde-o luăm, nene, la deal ori la vale?” Apuci într-o parte și ajungi drept în Piața Palatului, apuci în cealaltă și te trezești cu căruța-n șanț; iar peste treizeci de ani se găsesc o sută de oameni cu ceasornic la mână și ochelari pe nas, care să-ți dovedească, cu carte și cu hârtie, că șanțul acela fusese, de fapt, singurul drum bun. Dar hai să zicem, așa, ca-n povești, că-n primăvara anului 1990 românul nostru s-ar fi trezit într-o dimineață și ar fi făcut un lucru cu totul neobișnuit pentru felul lui: să creadă mai mult în ceea ce nu cunoștea decât în ceea ce cunoștea prea bine. Și să zicem că Ion Rațiu ar fi ieșit învingător din alegerile acelea. Nu cu cincizeci și ceva la sută, cârpit din urne și din emoții, cum se mai întâmplă pe la noi, ci limpede, zdravăn, fără loc de întors vorba, așa cum câștigă gospodarul care a semănat bine și n-a lăsat buruiana să-i mănânce holda. Iar partidul lui, dimpreună cu liberalii și cu celelalte forțe democratice, ar fi făcut majoritate-n Parlament, de-ar fi rămas ceilalți cu gura căscată. Atunci, măi frate, să fi văzut tărăboi mare! Că una-i să strigi „Jos comunismul!” în Piața Universității, cu pumnul în sus și cu inima fierbinte, și cu totul altceva să te trezești într-o dimineață că oamenii care chiar vor să-l dea jos au ajuns, cu adevărat, la Palatul Victoria. Rațiu, cu papionul lui — pe care jumătate din țară îl socotea semn de mare boierie, iar cealaltă jumătate dovadă că omul, sărmanul, nu mai știe nici cum se-mbracă un român ca lumea —, s-ar fi așezat la masă, și-ar fi dres glasul, și le-ar fi spus celor din jur, cu vocea aceea potolită a lui: — Domnilor, de astăzi înainte nu mai construim socialism cu față umană. Construim democrație. Și de-aici, cititorule, ar fi început necazul cel mare. Că democrația sună frumos, ca un clopot de sărbătoare, dar vine la pachet — să nu credeți altfel — cu proprietate, cu răspundere, cu concurență, cu tribunale care nu ascultă de nimeni, cu presă slobodă la gură, și, nenorocirea nenorocirilor, cu obligația ca statul să nu mai dea de toate tuturor, numai fiindcă așa fusese lumea obișnuită vreme de patruzeci și cinci de ani. 1990–1992. Când România află că libertatea costă bani Rațiu, om care nu prea știa de zăbavă, s-ar fi apucat repede de treabă. Ar fi deschis arhivele fostei Securități mai devreme decât s-a-ntâmplat la noi în lume. Nu toate deodată, că doar nu era nebun să arunce țara-n aer dintr-o dată, dar destul cât să se afle, în sfârșit, cine fusese cine. Și-atunci, Doamne, ce dimineți grele ar fi avut România! Vecinul care spunea bancuri cu Ceaușescu peste gard ar fi aflat că tot vecinul acela îl turnase la Securitate. Profesorul ar fi găsit, într-un dosar galben și prăfuit, mâna celui care i-l scrisese. Scriitorul ar fi citit, cu ochii încețoșați, că prietenul lui cel mai bun fusese „sursă”. Iar prin ministere s-ar fi lăsat, deodată, o liniște cum nu se mai pomenise de pe vremea când murise Stalin. Ar fi venit apoi lustrația. Nu curată de tot, nu deplină — că nimic pe lumea asta nu-i deplin —, dar destulă cât o parte din oamenii vechiului aparat să nu se mute, peste noapte și fără rușine, din Comitetul Central drept în consiliile de administrație ale noii economii capitaliste. Iar privatizarea? Tot cu durere s-ar fi făcut, măi băiete, că fabricile comuniste nu se preschimbau în fabrici nemțești numai fiindcă Ion Rațiu purta papion la gât. Unele fabrici s-ar fi închis. Altele s-ar fi vândut, pe nimica toată ori pe bani buni, după cum s-ar fi nimerit. Șomajul ar fi bătut la ușă. Inflația ar fi mușcat zdravăn din simbriile oamenilor. Iar lumea, necăjită, ar fi ieșit în stradă, cum iese omul când îl doare undeva și nu știe pe cine să dea vina. Și s-ar fi auzit strigând, cu obidă: — Ne-a vândut Rațiu străinilor! Fiindcă românul, dragii moșului, așa e el făcut: câtă vreme fabrica scoate numai pierdere, zice că-i „a noastră” și-o apără cu dinții; iar când vine vorba să-i plătească datoriile, întreabă numaidecât cine-a fost prostul care-a ținut-o deschisă atâta amar de vreme. Minerii, și ei, ar fi pornit spre București, cum le era obiceiul. Numai că, de data asta, nu i-ar mai fi chemat nimeni de sus, cu binecuvântare de la putere. Și-aici, prieteni, povestea noastră s-ar fi întors pentru întâia oară pe alt drum. Că guvernul le-ar fi spus, răspicat: — Protestați câtă vreme poftiți. Dar bâta nu-i program politic. Jandarmeria ar fi păzit instituțiile cum se cuvine, procurorii ar fi cercetat pe îndelete orice vărsare de sânge, iar România ar fi deprins, încă din 1990, o învățătură pe care alții au deprins-o mai greu și mai târziu: că guvernul se schimbă cu buletinul de vot, nu cu ranga. Și-apoi s-ar fi întors Regele Aici, cititorule, începe partea cea mare a poveștii. În 1991, Ion Rațiu ar fi făcut un lucru pe care, în lumea noastră cea adevărată, mulți l-ar fi socotit cu neputință: ar fi chemat țara la o mare dezbatere despre ce vrea să fie. — România trebuie să hotărască singură ce vrea să fie, le-ar fi spus. Și după luni de scandaluri, de discursuri lungi cât o iarnă, de demonstrații și de certuri televizate până noaptea târziu, ar fi venit, în sfârșit, referendumul. Monarhie ori republică? Și puțin peste jumătate din români, cu mâna tremurândă poate, dar hotărâtă, ar fi spus: Monarhie. Iar într-o dimineață de primăvară, după mai bine de patruzeci de ani de pribegie prin străinătăți, Mihai I ar fi intrat în București nu ca un fost rege venit în vizită, ci ca Rege al României — al românilor de-acum, nu numai al celor de demult. Mi-l și văd pe bătrânul rege, drept ca lumânarea în mașină, privind mulțimea de pe margine și neștiind, sărmanul, dacă să zâmbească ori să plângă, că amândouă i-ar fi stat bine la o asemenea zi. Iar pe marginea drumului, o babă dintr-un sat de pe lângă Ploiești, cu năframă neagră și mâini crăpate de muncă, i-ar fi zis nepotului, trăgându-l de mânecă: — Ăsta-i regele, măi băiete? — Ăsta-i, mamaie. — Păi și unde-a fost, atâta amar de vreme? — L-au dat comuniștii afară din țară. Baba s-ar fi gândit puțin, uitându-se lung după alai, apoi ar fi oftat, cu înțelepciunea aceea pe care n-o mai găsești în cărți, ci numai la bătrânii satelor: — Ei, atunci bine că s-o-ntors. Și cu-atâta, pentru dânsa, toată problema constituțională ar fi fost dezlegată, mai temeinic decât de toți juriștii țării la un loc. Rațiu ar fi lăsat scaunul de președinte și s-ar fi făcut prim-ministru. Regele ar fi domnit, fără să se amestece-n treburile mărunte. Guvernul ar fi guvernat, cum se cuvine. Și, pentru întâia oară după multă amar de vreme, șeful statului n-ar mai fi fost și șeful vreunui partid, ci om deasupra gâlcevilor de partid, așa cum e clopotul deasupra satului. Anii '90. Tot săraci, dar cu busola-ntoarsă spre Apus Să nu vă închipuiți cumva, dragii moșului, că-n 1995 România s-ar fi prefăcut, cât ai bate din palme, în Elveția. Ferească sfântul! Tot cu Dacii am fi mers pe drumuri, tot cu gropi ne-am fi zdruncinat oasele, tot cu simbrii mici am fi numărat banii la sfârșit de lună, tot cu bișnițari la colț de stradă și cu blugi aduși pe furiș din Turcia. Dar era o deosebire, și încă una mare: direcția. Că România ar fi spus, de la-nceput și fără jumătăți de gură: Europa. NATO. Piața liberă. Statul de drept. Fără „noi nu ne vindem țara”, cu care unii se tot mândreau ca și cum sărăcia ar fi fost vreo cinste, că Rațiu le-ar fi răspuns, probabil, cu zâmbetul lui subțire: — Foarte bine. Atunci cumpărați-o voi. Investițiile de peste hotare ar fi venit mai devreme. Proprietățile luate cu japca ar fi început să se-ntoarcă la stăpânii lor mai repede. Legile economice ar fi fost mai statornice, mai cu cap. Iar românii plecați în bejenie înainte de '89 ar fi început să se-ntoarcă acasă. Nu cu milionul, că nu-i poveste cu minuni, dar destui — profesori, ingineri, doctori și oameni de treabă — cât să aducă în țară nu numai bani, ci ceva mult mai greu de adus peste graniță: obiceiul instituțiilor care chiar funcționează. Anul 2000. Se stinge Ion Rațiu Și într-o zi, dragii moșului, România ar fi aflat că Ion Rațiu se dusese dintre cei vii. Numai că, în lumea asta închipuită a noastră, n-ar fi murit ca un politician elegant despre care lumea avea să spună mai târziu, cu părere de rău: „Poate că trebuia să-l ascultăm.” Ar fi murit ca cel dintâi prim-ministru al României celei restaurate. Iar Regele Mihai, ajuns și el la ani bătrâni, ar fi venit la catafalc, încet, sprijinit poate de cineva. N-ar fi spus multe, că nu era omul vorbelor mari și late. Ar fi pus mâna pe sicriu și ar fi rămas așa, câteva clipe, în tăcerea aceea grea care spune mai mult decât toate cuvântările. Și poate că tocmai atunci ar fi înțeles românii, în sfârșit, ce făcuseră cei doi împreună: nu clădiseră o țară fără cusur, că țară fără cusur nu s-a pomenit pe lume. Clădiseră o regulă, mai trainică decât orice palat: Puterea se schimbă. Statul rămâne. România intră în NATO și-n Uniunea Europeană Cu vreo doi-trei ani mai devreme, poate, decât s-a-ntâmplat la noi. Nu cu zece, că istoria cea mare nu se mută din loc numai fiindcă vrem noi s-o mutăm. Dar și doi-trei ani, cititorule, pot cântări greu în cumpăna unui neam. Autostrăzile ar fi început mai devreme să crească din pământ. Banii de la Europa ar fi găsit o administrație ceva mai deprinsă cu rânduiala. Corupție? Cum să nu fi fost — că doar Rațiu nu schimbase poporul, ci numai drumul pe care mergea. Tot s-ar fi dat șpagă pe la colțuri. Tot ar fi fost primari care, după două mandate, descopereau în ei o chemare nebănuită spre latifundiarat. Tot ar fi apărut, ca buruiana după ploaie, băieți deștepți. Numai că poate n-ar mai fi fost chiar atât de deștepți. Că instituțiile pornite cu zece ani mai devreme ar fi avut și ele, la rândul lor, zece ani mai multă minte adunată. Anul 2017. Se stinge Regele Mihai În lumea noastră cea închipuită, moartea lui Mihai I ar fi fost cu totul altceva decât a fost la noi. N-ar fi fost prohodul ultimului rege al unei monarhii apuse. Ar fi fost prohodul unui rege care domnise din nou peste România vreme de un sfert de veac. Pe bulevardele Bucureștiului s-ar fi adunat sute de mii de suflete. Steagurile ar fi coborât în bernă. Clopotele bisericilor ar fi bătut, unul după altul, din turn în turn, până s-ar fi auzit peste toată țara. Iar Coroana ar fi trecut mai departe, cum scrie la lege, fără vrajbă și fără alegeri prezidențiale care să dezbine satul-n două, cum se-ntâmplă la noi din cinci în cinci ani, când jumătate din țară îl vede pe câștigător ca pe un mântuitor, iar cealaltă jumătate ca pe începutul sfârșitului lumii. Guvernele ar fi căzut, cum se mai cade și scaunul de trei picioare când îl încarci prea tare. Prim-miniștrii s-ar fi perindat. Parlamentul s-ar fi certat, cum s-a certat el dintotdeauna. Dar deasupra tuturor ar fi rămas o instituție care nu candida împotriva nimănui, nu se lupta cu nimeni pentru scaun: Coroana. Și uite-așa ajungem în 2026 Cum ar fi arătat România de azi, întreabă-mă cineva? N-ar fi Elveția, să fie vorba scurtă. N-ar fi nici Germania. Și, cunoscându-ne pe noi, românii, sigur n-ar fi nici liniștită, că liniștea nu prea ține la noi mai mult de-o sărbătoare. La televizor tot s-ar certa șase inși deodată, unul peste altul, de nu se-nțelege nimic. Pe unde umblă lumea azi cu vorba, tot am avea specialiști în geopolitică dis-de-dimineață, în medicină la prânz și-n drept constituțional după cină. Primarii tot ar tăia panglici la câte-o bordură nou-nouță, cu fanfară și cu discurs. Iar de s-ar face o autostradă de trei sute de kilometri, românul tot ar întreba, cu năduf, de ce n-are trei sute unu. Dar România ar fi, cel mai probabil, o țară mai cu stare. Poate cu o avuție pe cap de om apropiată de-a cehilor. Cu mai multe autostrăzi sub roți. Cu trenuri ceva mai omenești, în care să nu-ți fie rușine să urci. Cu sate mai puțin pustiite de plecare. Cu școli mai apropiate de Apus. Cu o rânduială care ar fi apucat-o pe calea hârtiei puține și-a computerului înainte ca dosarul cu șină să ajungă, la noi, monument național. Poate că trei-patru milioane de români n-ar mai fi luat drumul pribegiei. Poate ar fi plecat doar două. Și poate jumătate s-ar fi întors, cu dor de-acasă, cum se-ntorc rândunelele. Dar cea mai mare schimbare, dragii moșului, nu s-ar fi văzut nici în avuție, nici în autostrăzi, nici în simbrii. S-ar fi văzut în capul oamenilor. Că România ar fi avut treizeci și șase de ani de rânduială democratică neîntreruptă, pornită nu de foștii oameni ai regimului, ci de cei pe care regimul acela îi izgonise cândva peste hotare. Iar copiii ar fi învățat la școală că-n 1947 România fusese scoasă cu japca dintr-o rânduială care avea rost, și că-n 1991 se-ntorsese la ea, cum se-ntoarce omul la casa părintească, prin puterea votului, nu a puștii. În Piața Palatului ar sta, poate, o statuie de-a lui Ion Rațiu. Nu călare, nu cu sabia scoasă din teacă — că nu i s-ar fi potrivit lui așa ceva. Ci în picioare, liniștit, cu o mână-n buzunar și cu papionul lui de care nu s-a despărțit niciodată. Iar dedesubt n-ar trebui scris decât atâta: ION RAȚIU 1917–2000 „Democrația înseamnă că și celălalt poate avea dreptate.” Și câte-un bunic, trecând pe-acolo cu nepotul de mână, i-ar spune, arătând spre statuie: — Vezi omul ăsta, măi băiete? — Văd, tataie. — El a fost întâiul nostru prim-ministru după comuniști. — Și ce-a făcut el așa de mare? Bătrânul s-ar opri o clipă din mers. S-ar uita în juru-i, la oraș, la metrou, la clădirile cele noi, la steagul României fluturând alături de cel al Uniunii Europene, la Palatul Regal și la lumea grăbită care nici nu mai știe azi cât de ciudată i s-a părut cândva libertatea celor dinaintea ei. Și-ar răspunde, rar și cu greutate, ca omul care cântărește vorba înainte de-a o spune: — Mare lucru n-a făcut, măi băiete. — Cum adică, tataie? — Ne-a pus pe drumul cel bun. — Și asta-i puțin? Bătrânul ar zâmbi atunci, cu zâmbetul acela pe care numai bătrânii îl mai au, care-a văzut multe și nu se mai miră de nimic. — Acum ți se pare puțin. Da-n 1990 era aproape totul. Și poate că tocmai acesta ar fi fost câștigul cel mare al României care n-a fost. Nu că Ion Rațiu ne-ar fi făcut bogați, că bogăția nu vine numai din cuvânt frumos. Nu că Regele Mihai ne-ar fi vindecat, ca prin farmec, de toate metehnele noastre vechi, că neamul nu se schimbă peste noapte. Ci că am fi pornit la drum cu busola-ntoarsă spre partea bună. Că drumurile, dragii moșului, nu-s rele numai fiindcă au gropi. Unele-s rele fiindcă duc în partea cealaltă, oricât de neted ar părea asfaltul la-nceput. Iar noi, în povestea asta închipuită, tot încet ne-am fi cărăbănit, tot ne-am fi certat pe la răscruci, tot am fi tras căruța pe margine să schimbăm câte o roată și tot ne-am fi întrebat, cârcotași cum ne știm, dacă nu era mai bine pe celălalt drum. Dar măcar am fi mers înainte. Și cine știe? Poate că azi, în 2026, uitându-ne peste Dunăre să vedem ce mai face vecina Bulgaria, n-am mai fi întrebat cu necaz, cum ne stă nouă obiceiul: — Măi, da' de când au ajuns ăștia înaintea noastră? Ci ne-am fi uitat în oglinda din spatele căruței, am fi văzut, departe de tot, răscrucea aceea din 1990, și ne-am fi zis, cu mulțumirea omului care măcar o dată în viață a ales drumul cel bun: — Ei, uite că atunci am avut și noi oleacă de minte. Ei, dar toate astea, dragii moșului, n-au fost decât o poveste. Un drum pe care România ar fi putut să-l apuce, dar nu l-a apucat. Ion Rațiu n-a câștigat alegerile din 1990. Regele Mihai nu s-a-ntors pe tron. Monarhia n-a fost restaurată, iar noi am pornit pe celălalt drum, cu oamenii pe care i-am ales noi înșine, cu năravurile pe care ni le-am păstrat cu îndărătnicie și cu speranțele pe care, din când în când, le-am mai pierdut pe marginea șoselei, ca pe-o roată de rezervă de care uiți în șanț. Ce-ar fi fost dacă? Cine mai poate ști, măi frate? Poate că n-am fi fost cu nimic mai buni. Poate că tot ne-am fi certat, tot ne-am fi furat căciula unul altuia pe la spate, tot am fi găsit o mie de pricini să dăm vina pe vecin, pe guvern, pe Europa ori, la o adică, pe vreme. Sau poate că am fi fost astăzi puțin mai departe pe drum. N-o să știm niciodată, că istoria are prostul obicei să nu ne lase s-o luăm de două ori de la capăt, ca la joc. Așa că România lui Ion Rațiu și a Regelui Mihai rămâne acolo unde am zidit-o noi, în paginile acestea: într-o țară care n-a existat, pe un drum pe care nu l-am bătut cu piciorul, într-un trecut care ar fi putut să fie. Iar noi rămânem aici. În România cea adevărată. Și dacă ne uităm bine în jur, poate că descoperim că întrebarea cea mai grea nu mai e: „Ce-ar fi fost dacă, în 1990?” Ci: „Ce facem noi cu România de azi?” Că trecutul, dragii moșului, nu-l mai putem drege, oricât ne-am pieptăna la el. Dar drumul din față încă n-a fost asfaltat. Și, cunoscându-ne pe noi, românii — tocmai asta mă îngrijorează. (Fragment din viitoarea carte "România care nu a fost")