România la genunchiul broaștei

Lumea încearcă să construiască o inteligență capabilă să depășească omul. Noi încercăm, fără succes, să construim o majoritate parlamentară capabilă să depășească interesul de partid.

În laboratoarele marilor puteri tehnologice se vorbește deja despre inteligența artificială generală (AGI). Despre sisteme capabile să cerceteze, să învețe, să redacteze, să programeze, să descopere medicamente și să rezolve, în câteva minute, probleme pentru care unui om i-ar trebui zile sau săptămâni.

În România se vorbește despre cine îl dă jos pe cine, cine își pierde mandatul, cine își păstrează privilegiul și cine este vinovat că nu s-a adoptat la timp o lege pe care tot politicienii trebuiau să o adopte.

Lumea încearcă să construiască o inteligență capabilă să depășească omul. Noi încercăm, fără succes, să construim o majoritate parlamentară capabilă să depășească interesul de partid.

Alții pregătesc agenți artificiali care vor putea lucra autonom zile întregi. România are de patru luni un guvern demis, care administrează treburile curente și așteaptă ca partidele să descopere cine mai vorbește cu cine, cine trădează pe cine și cine primește fotoliul cu vedere mai bună spre buget.

Inteligența artificială înaintează cu o viteză amețitoare. Inteligența politică românească înaintează cu frâna de mână trasă și cu avariile pornite.

Guvernul aflat în modul „demo”

La 5 mai 2026, Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură. La începutul lunii septembrie, România încă nu are un executiv cu puteri depline.

Patru luni.

În lumea tehnologiei, patru luni pot însemna apariția unei noi generații de modele AI, performanțe care ieri păreau imposibile și programe care învață să folosească singure calculatorul.

În politica românească, patru luni înseamnă patru luni.

Aceleași negocieri. Aceleași orgolii. Aceleași declarații solemne. Aceleași uși deschise pentru presă și închise pentru răspundere.

Guvernul interimar funcționează ca o versiune demonstrativă a statului: poți să vezi instituțiile, poți să apeși pe câteva butoane, dar funcțiile importante sunt blocate. Pentru varianta completă, cetățeanul este rugat să aștepte următoarea actualizare politică.

Numai că statul nu este o aplicație pe care o închizi și o redeschizi. În timpul acesta curg termene, se amână reforme, se deteriorează încrederea și se pierd oportunități. Factura nu ajunge la partide. Ajunge la cetățean.

Politicienii nu plătesc pentru lunile irosite. Ei le decontează.

Integritatea noastră cu amendamente

Parlamentul s-a certat și pe Legea integrității. Nu pentru că România ar fi fost cuprinsă, dintr-odată, de o epidemie de moralitate, ci pentru că integritatea a căpătat nume, prenume, funcție și miză electorală.

La noi, integritatea este o valoare absolută numai când îl lovește pe adversar. Când ajunge în propria curte, devine imediat „problemă de interpretare”, „situație juridică particulară” sau „necesitate de clarificare legislativă”.

Declarațiile de avere sunt simplificate, informațiile publice sunt reduse, iar marile principii sunt măsurate cu ruleta interesului politic. Nu mai vrem neapărat să știm ce dețin aleșii noștri. Este suficient să ni se comunice intervalul valoric în care se află prosperitatea lor.

Transparența devine astfel un geam mat: intră lumină suficientă ca să ni se spună că există, dar nu atât de multă încât să vedem ce se află înăuntru.

Inteligența artificială este antrenată să explice cum a ajuns la un rezultat. Politicianul român este antrenat să explice de ce nu poate fi făcut răspunzător pentru rezultatul la care a ajuns țara.

Cum să pierzi 770 de milioane și să câștigi o conferință de presă

A venit apoi Legea salarizării bugetarilor și odată cu ea spectacolul național al responsabilității pasate.

România avea un termen, un jalon și sute de milioane de euro în joc. Partidele aveau opinii, condiții și linii roșii. În final, liniile roșii au rămas, iar banii au intrat în zona pierderii sau, în cel mai bun caz, a unei recuperări parțiale negociate pe ultima sută de metri.

Aproximativ 770 de milioane de euro au fost puse în pericol pentru că partidele nu au reușit să se înțeleagă asupra unei reforme despre care știau de ani întregi.

După eșec, fiecare a produs dovada nevinovăției proprii. Guvernul nu era de vină. Partidele nu erau de vină. Președintele mediase. Miniștrii avertizaseră. Liderii negociaseră. Tehnicienii pregătiseră. Bruxelles-ul fusese informat.

Toată lumea își făcuse treaba și, în mod miraculos, treaba rămăsese nefăcută.

Aceasta este performanța supremă a administrației românești: eșecul fără autor.

Dacă un sistem de inteligență artificială ar pierde 770 de milioane de euro pentru că nu și-a îndeplinit sarcina la termen, ar fi oprit, investigat și corectat.

În România, sistemul politic organizează o conferință de presă.

Viitorul nu vine și cu instrucțiuni în limba română

Problema nu este doar că România se mișcă greu. Problema este că lumea nu ne așteaptă.

Inteligența artificială va schimba medicina, dreptul, educația, cercetarea, administrația și economia. Țările care se pregătesc acum vor produce tehnologie, reguli, competențe și valoare. Celelalte vor cumpăra ceea ce au inventat primii și vor plăti pentru fiecare licență, fiecare actualizare și fiecare serviciu.

România riscă să repete vechea poveste: exportăm oamenii capabili și importăm, mai târziu și mai scump, soluțiile create de ei în alte țări.

Nu ducem lipsă de inteligență individuală. Avem informaticieni, cercetători, medici, ingineri, profesori și antreprenori remarcabili. Ceea ce ne lipsește este inteligența instituțională: capacitatea statului de a transforma competența oamenilor într-un proiect național coerent.

Un calculator performant pus într-o instituție prost organizată nu produce automat administrație modernă. Produce, cel mult, aceeași birocrație veche, dar cu un monitor mai luminos.

Putem cumpăra programe de inteligență artificială. Nu putem cumpăra, la abonament lunar, responsabilitate politică.

Cum vom folosi noi AGI

Probabil vom introduce inteligența artificială în administrație. Va analiza dosare, va completa documente, va detecta fraude și va răspunde cetățenilor.

După care îi vom cere să tipărească rezultatul în trei exemplare, să-l semneze olograf și să-l depună la ghișeul de la etajul doi, marțea și joia, între orele 10 și 12.

Vom folosi AI în campaniile electorale pentru discursuri, fotografii, melodii și videoclipuri. Poate chiar pentru a fabrica emoții mai credibile decât candidații.

Vom avea propagandă de secol XXI administrată de instituții care încă solicită copii după certificatul de naștere.

Mașinile vor putea verifica milioane de documente într-o oră, dar dosarul cetățeanului va lipsi fiindcă doamna responsabilă este în concediu și colegii nu cunosc parola.

Acesta este riscul românesc: nu că inteligența artificială ne va conduce, ci că o vom obliga să lucreze după procedurile prostiei administrative generalizate.

Nu tehnologia ne ține în urmă

Este comod să spunem că România nu are bani, infrastructură sau timp. Dar în cazul PNRR banii existau. Termenele erau cunoscute. Reformele fuseseră asumate.

Ceea ce a lipsit a fost capacitatea politică de a decide.

În timp ce lumea discută cum trebuie controlate sistemele care ar putea deveni mai inteligente decât oamenii, România nu reușește să controleze un sistem politic devenit mai puternic decât instituțiile și mai preocupat de propria supraviețuire decât de viitorul țării.

Nu inteligența artificială ne amenință cel mai mult. Ne amenință incapacitatea naturală de a folosi oportunitățile pe care le avem.

Nu AGI ne va lăsa în urmă. Ne lăsăm singuri.

Viitorul nu va veni în România prin simplul fapt că a apărut în altă parte. El trebuie pregătit prin educație, infrastructură digitală, cercetare, administrație funcțională și conducători capabili să privească dincolo de următorul congres de partid.

În caz contrar, când alte țări vor folosi inteligența artificială pentru a descoperi tratamente, pentru a construi industrii și pentru a îmbunătăți viața cetățenilor, noi vom întreba cine are competența să constituie comisia care va analiza oportunitatea înființării unui grup de lucru.

Lumea zboară spre Lună. Noi suntem încă la genunchiul broaștei, certându-ne cine are dreptul să spună că apa este mică.

Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Numai că nota de plată nu râde.