România sub asediu. Asediul proștilor.

Nu știu exact când au devenit proștii atât de siguri pe ei, dar știu că altfel îi țin minte. Prostul satului de odinioară avea o anumită sfială: dacă nu știa ceva, tăcea, iar dacă se vorbea despre lucruri pe care nu le înțelegea, mai bine asculta, uneori întreba, alteori pleca pur și simplu, fără să se simtă vreodată dator să aibă o părere despre inflație, geopolitică, vaccinuri, constituționalitate, războiul din Ucraina, inteligența artificială și încălzirea globală, toate deodată, înainte de masa de prânz.

Astăzi, prostul nu mai tace. Are cont. Și, mai ales, are certitudini — atâtea încât ar putea, dacă le-ar aduna, să acopere tot ce nu știe.

România nu este sub asediul prostiei pentru că ar avea, brusc, mai mulți proști decât acum treizeci sau o sută de ani; ar fi prea simplu, și, probabil, nedrept, căci prostia a fost dintotdeauna distribuită democratic, în toate timpurile și în toate păturile. Diferența e alta: odinioară îi trebuiau mijloace ca să se facă auzită, un piedestal, o adunare, o tribună, pe când astăzi îi ajunge un telefon și un pic de semnal la internet, iar restul vine de la sine, ca o apă care găsește singură panta.

Deschizi dimineața Facebook, și în zece minute afli o lume întreagă: că medicii ne omoară, că profesorii nu mai știu carte, că judecătorii sunt cumpărați, că Europa vrea să ne fure țara, că americanii vor să ne bage în război, că rușii sunt când salvatorii lumii, când gata s-o cucerească, că alegerile sunt trucate ori de câte ori nu câștigă cine trebuie, că même cutremurele pot fi provocate la comandă și că, undeva, cineva ne pulverizează ceva din avioane.

Cine anume face toate acestea?

„Ei", vine răspunsul, sec și mulțumit de sine.

Dar cine sunt „ei"? Aici, întrebarea începe brusc să pară suspectă, de parcă a o pune ar fi, în sine, un gest de trădare.

Fiindcă prostia contemporană are o calitate aproape rafinată: nu are nevoie de dovezi, iar dovada, atunci când apare, nu face decât să-i strice povestea. Am ajuns astfel într-un timp ciudat, în care omul care a citit trei cărți despre un subiect vorbește cu prudență, cântărindu-și cuvintele, în timp ce cel care a văzut un filmuleț de patruzeci și șapte de secunde îl privește de sus și-i spune: „Documentează-te!" — una dintre marile comedii ale epocii noastre, aș zice, dacă râsul nu ar începe să înghețe exact în clipa în care prostia intră în cabina de vot.

Pentru că prostia, oricât de caraghioasă ar părea la o masă de cafenea, devine o problemă publică din momentul în care se organizează, își găsește lideri și lasă acei lideri să descopere că frica, resentimentul și ignoranța sunt materii prime electorale, ieftine și din belșug. Așa apare profesionistul — și el nu este neapărat prost, dimpotrivă, e uneori suficient de inteligent încât să știe precis ce face: că o minciună simplă circulă mai repede decât un adevăr complicat, că omul furios nu mai verifică nimic, și că, dacă îi repeți cuiva suficient de des că e victima unei conspirații, îi oferi ceva foarte seducător — explicația tuturor eșecurilor sale, fără obligația supărătoare de a se întreba ceva despre sine.

Nu tu ai greșit, îi șoptește profesionistul. Ți-au făcut ei ceva. Nu noi am rămas în urmă — ne-au ținut ei pe loc. Nu trebuie să construim nimic; trebuie doar să ne luăm țara înapoi.

De la cine, s-ar cuveni să întrebe cineva. Dar răspunsul e mereu același, „ei", și e uimitor cât de încăpător a devenit acest pronume mic: intră în el Bruxelles-ul, multinaționalele, băncile, presa, intelectualii, medicii, profesorii, străinii, vecinii, minoritățile, serviciile secrete, masonii, și, dacă mai rămâne loc, poate și extratereștrii — numai propria noastră răspundere nu încape niciodată.

Dar asediul prostiei nu se vede doar în politică; ar fi, de altfel, chiar confortabil să fie așa, să-l poți arăta cu degetul spre un ecran și spre-atât. În realitate îl întâlnești la ghișeu, în omul care urlă înainte să afle măcar ce acte îi lipsesc; îl întâlnești în trafic, unde două tone de tablă îi dau șoferului iluzia că regulile circulației sunt niște simple recomandări adresate celorlalți; îl întâlnești în comentariile de sub un articol, scrise de oameni care, jumătate dintre ei, nici nu l-au citit; și îl întâlnești, mai ales, în disprețul tot mai comod pentru meserie, pentru competență, pentru omul care a stat douăzeci de ani să învețe ceva anume.

„Lasă, dom'le, că știm și noi" — și aici, exact aici, începe nenorocirea.

Știm și noi medicină, știm și noi drept, știm și noi economie, știm și noi cum se conduce o țară, știm și noi cum se face un pod, o autostradă, un vaccin, un buget, o sentință și, dacă tot suntem la capitolul certitudini, pacea mondială. De fapt, cu cât știm mai puțin, cu atât vorbim mai tare, de parcă volumul ar putea ține locul cunoașterii.

Nu lipsa inteligenței mă sperie cel mai mult — cu ea omenirea a conviețuit de când există, s-a certat cu ea, a negociat, a supraviețuit. Mă sperie mai degrabă dispariția îndoielii. Omul inteligent poartă în el un dușman interior incomod: posibilitatea de a se înșela. Se întoarce mereu asupra unei idei, o verifică, mai citește, își schimbă uneori părerea, și pare slab tocmai fiindcă are curajul să gândească până la capăt.

Prostul este liber de această povară. El știe, pur și simplu. Știe cine a vândut România, știe cine conduce lumea, știe cine a furat alegerile, știe ce scrie într-un tratat pe care nu l-a deschis niciodată, știe ce spune Constituția fără s-o fi citit, știe ce conține vaccinul fără să poată explica diferența dintre un virus și o bacterie. Și, orice i-ai spune, nu-l clintești: dacă îi aduci o dovadă împotriva credinței lui, dovada însăși devine, în mintea lui, parte din conspirație. E un sistem perfect, închis asupra sa, imun la argument prin însăși construcția lui.

De aceea prostia modernă seamănă tot mai mult cu o cetate în care nu poți pătrunde, fiindcă fiecare poartă a fost zidită din interior, chiar de cel care locuiește înăuntru.

Poate că adevăratul asediu e acesta, până la urmă: nu ne atacă nimeni din afară, ci ne închidem singuri înăuntru, cu telefonul în mână, cu certitudinile pregătite și cu degetul suspendat deasupra butonului „Distribuie".

Iar undeva, chiar acum, într-un colț al internetului, tocmai a apărut un filmuleț de douăzeci și trei de secunde care explică totul, absolut totul, și are deja două sute de mii de vizualizări — în timp ce adevărul, mai încet, mai greoi, încă își caută ochelarii.