Sub sutană. Dosarele publice ale abuzurilor sexuale din cultele religioase din România

Acest articol nu este o anchetă penală și nu pretinde că dezvăluie fapte necunoscute.

Nu este nici un rechizitoriu împotriva Bisericii Ortodoxe, a Bisericii Catolice, a cultelor neoprotestante sau a oamenilor care cred. Este o documentare jurnalistică realizată exclusiv pe baza unor informații aflate deja în spațiul public: hotărâri judecătorești, comunicate ale parchetelor și instituțiilor religioase, relatări de presă și investigații publicate de-a lungul anilor.

Am așezat aceste informații una lângă alta dintr-un motiv simplu. Luate separat, cazurile apar pentru câteva zile pe prima pagină, provoacă indignare, apoi sunt împinse în uitare de scandalul următor. Privite împreună, spun însă o poveste pe care nu o mai putem închide atât de ușor în formula comodă a „unui caz izolat”.

Asta nu înseamnă că fiecare preot trebuie privit cu suspiciune și nici că abuzurile sexuale ar fi mai răspândite în rândul clerului decât în restul societății. Nu avem date statistice comparative care să susțină o asemenea concluzie și ar fi incorect să o sugerăm. Marea majoritate a clericilor nu au nicio legătură cu dosarele prezentate aici.

Dar nici extrema cealaltă, aceea în care fiecare caz este minimalizat, izolat și apoi uitat, nu mai poate fi acceptată fără întrebări. Există episcopi, preoți, călugări și lideri religioși condamnați pentru infracțiuni sexuale, inclusiv asupra minorilor. Există dosare aflate încă pe rolul instanțelor și anchete penale în desfășurare. Există copii instituționalizați, seminariști, elevi și alți minori aflați în situații de vulnerabilitate. Iar în unele dintre aceste cazuri există întrebări incomode despre cei care au știut, despre instituțiile care au reacționat și despre cele care au reacționat prea târziu.

Nu generalizăm și nu judecăm colectiv. Punem doar dosarele publice pe aceeași masă.

Episcopul de la Huși

Probabil cel mai greu dintre dosarele cuprinse în această documentare este cel al fostului episcop al Hușilor, Cornel Onilă, cunoscut în ierarhia ortodoxă drept Corneliu Bârlădeanul.

Aici nu mai vorbim despre o acuzație sau despre o suspiciune. La 30 aprilie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat definitiv la 8 ani de închisoare pentru viol și alte infracțiuni sexuale comise asupra unui elev al Seminarului Teologic „Ioan Gură de Aur” din Huși. În ianuarie 2026, instanța supremă i-a respins și recursul în casație, astfel încât pedeapsa a rămas neschimbată.

În același dosar apare Sebastian Cristi Jitaru, fost arhimandrit al Episcopiei Hușilor, condamnat definitiv la 14 ani și două luni de închisoare. Potrivit informațiilor publicate de AGERPRES pe baza dosarului, condamnarea privește violarea a trei elevi ai seminarului.

Dincolo de gravitatea faptelor stabilite de instanță, dosarul Huși ridică o întrebare care revine tulburător în această documentare: cât timp poate continua un abuz în interiorul unei instituții înainte ca instituția însăși să îl vadă sau să accepte că îl vede?

Investigațiile publicate de „Să fie lumină”, întemeiate inclusiv pe documente și declarații din dosar, au descris un mediu în care informații despre ceea ce se petrecea ar fi circulat între persoane din seminar și din apropierea episcopiei. Au fost cercetate inclusiv posibile omisiuni de sesizare a autorităților de către persoane din seminar, însă, potrivit documentării publice, acele cauze au fost clasate ca urmare a prescripției.

Episcopia Hușilor a respins ideea că instituția ar fi cunoscut anterior existența abuzurilor, iar această poziție trebuie consemnată. Totuși, dincolo de versiuni, explicații, simpatii sau antipatii, rămâne un fapt care nu mai poate fi relativizat: un fost episcop și un fost arhimandrit au fost condamnați definitiv la pedepse grele pentru infracțiuni sexuale comise asupra unor elevi ai unui seminar teologic.

Nu mai este bârfă și nu mai este o luptă între tabere. Este justiție penală.

Frăsinei: copiii și mănăstirea

Un alt dosar ne duce la Mănăstirea Frăsinei, unul dintre locurile cunoscute ale monahismului ortodox românesc.

Nicolae Stanca, cunoscut în viața monahală drept Nicodim, a fost acuzat de fapte sexuale asupra a doi copii. Prima instanță îl achitase, dar în apel situația s-a schimbat radical. La 5 februarie 2025, Curtea de Apel Pitești l-a condamnat definitiv la 9 ani și 8 luni de închisoare pentru viol în formă continuată și corupere sexuală în formă continuată.

Victimele erau copii, iar faptele s-au petrecut în legătură cu spațiul mănăstirii. Tocmai aici se află una dintre dimensiunile cele mai tulburătoare ale unor asemenea dosare. Pentru un copil, biserica, seminarul, mănăstirea, casa parohială sau întâlnirea cu un duhovnic nu sunt locuri în care ar trebui să intre pregătit să se apere. Sunt locuri despre care familia și comunitatea îi spun că sunt sigure și că oamenii aflați acolo merită încredere.

Când această încredere este întoarsă împotriva copilului, nu avem doar o infracțiune sexuală. Avem folosirea unei autorități pe care familia, comunitatea și instituția religioasă au construit-o în jurul agresorului înainte ca victima să îl întâlnească.

O fetiță de 13 ani și un dosar ajuns la Vatican înainte de a ajunge la stat

Cazul preotului romano-catolic Augustin Benchea devine esențial atunci când discuția se mută de la răspunderea individuală a agresorului la responsabilitatea instituției.

Benchea a slujit în parohia Cleja, din județul Bacău. Victima avea 13 ani. În iulie 2024, preotul a fost condamnat definitiv la 4 ani de închisoare cu executare pentru agresiune sexuală în formă continuată asupra minorei, iar în martie 2026 a fost liberat condiționat.

Până aici avem un infractor condamnat și o victimă minoră. Numai că povestea nu se oprește la hotărârea instanței.

Investigația PressOne a arătat că episcopul romano-catolic de Iași, Iosif Păuleț, aflase încă din 2022 despre abuz. Episcopia a declanșat proceduri canonice, preotul a fost sancționat, iar cazul a fost transmis Vaticanului. Poliția și Parchetul nu au fost însă sesizate atunci de episcopie. Statul a intervenit ulterior, în 2023.

Succesiunea este tulburătoare tocmai prin simplitatea ei. Instituția religioasă a considerat informația suficient de gravă pentru a declanșa o procedură canonică și pentru a trimite cazul la Vatican, dar nu a transmis-o, în același timp, autorităților judiciare române.

După publicarea investigației jurnalistice, la 27 ianuarie 2026, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău s-a sesizat din oficiu pentru nedenunțare. Dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, iar episcopul Iosif Păuleț este vizat de cercetarea penală.

Trebuie spus fără echivoc: episcopul Păuleț nu este condamnat pentru nedenunțare. Există o anchetă penală, iar prezumția de nevinovăție i se aplică pe deplin. Existența anchetei arată însă dimensiunea problemei.

Atunci când află despre o posibilă agresiune sexuală asupra unui copil, o instituție religioasă nu se poate substitui statului. Dreptul canonic nu înlocuiește Codul penal, iar ancheta ecleziastică nu poate ține locul procurorului.

Episcopia Romano-Catolică de Iași și-a cerut ulterior iertare victimei și familiei, iar episcopul a recunoscut public existența unor erori în gestionarea cazului. Întrebarea rămâne însă inevitabilă: ce s-ar fi întâmplat dacă informația ar fi ajuns la autoritățile statului în același moment în care a ajuns la episcopie?

Pornografie infantilă sub haina preoțească

Gheorghe Daniel Rece a fost preot ortodox în județul Constanța. Dosarul său privește pornografia infantilă.

Ancheta DIICOT a pornit de la acuzații potrivit cărora acesta ar fi determinat o fată de 13 ani să producă materiale cu caracter sexual explicit, pe care apoi le-ar fi distribuit. Investigația s-a extins, iar în informațiile publice despre condamnare apar mai multe victime minore. Rece a fost condamnat definitiv la 4 ani, 11 luni și 10 zile de închisoare pentru pornografie infantilă.

Față de cazul Benchea există însă o diferență instituțională care nu trebuie trecută sub tăcere. După intervenția DIICOT, Arhiepiscopia Tomisului l-a suspendat de la slujire și a anunțat declanșarea unei anchete interne. În sursele publice consultate nu am identificat dovezi solide că Arhiepiscopia ar fi cunoscut anterior faptele și le-ar fi ascuns.

Diferența contează. Dacă prezentăm cazurile în care o instituție a reacționat greșit sau prea târziu, avem obligația jurnalistică să le consemnăm și pe cele în care, după ce a aflat, instituția a reacționat.

Un preot și un copil dintr-un centru de plasament

Un caz care s-a păstrat mai puțin în memoria publică este cel al preotului cunoscut drept „părintele Marin”, din Teleorman. Victima era un adolescent de 16 ani aflat într-un centru de plasament.

Preotul a fost prins în flagrant în 2021, iar cercetările au indicat că raporturile sexuale cu minorul începuseră mai devreme. În cele din urmă, a fost condamnat definitiv la 6 ani de închisoare pentru viol în formă continuată.

Dosarul este relevant și dintr-un alt motiv: nu este singurul în care victimele provin dintre copiii aflați în sistemul de protecție, iar acest lucru ar trebui să ne neliniștească în mod deosebit.

Copilul instituționalizat este un copil pentru care statul a preluat o parte din responsabilitatea exercitată, în mod firesc, de familie. Dacă tocmai un asemenea copil ajunge victima unui adult investit cu autoritate religioasă, întrebarea nu mai poate fi adresată exclusiv Bisericii. Ea trebuie adresată și statului, instituțiilor de protecție și adulților în grija cărora copilul a fost încredințat.

Doi băieți instituționalizați și un preot din Satu Mare

În 2024, preotul ortodox Augustin Dorel Silaghi, din Satu Mare, a fost arestat într-un dosar privind agresarea sexuală a doi minori. Ambii erau copii instituționalizați.

În august 2024, preotul a fost condamnat în primă instanță la 4 ani de închisoare cu suspendare. În documentarea realizată pentru acest articol nu am identificat însă o sursă suficient de sigură pentru a afirma că hotărârea a devenit definitivă. Din acest motiv, Silaghi nu este inclus în categoria persoanelor condamnate definitiv.

Prezumția de nevinovăție și stadiul procesual nu sunt formule decorative pe care presa le așază la sfârșitul unui articol pentru a se proteja. Ele reprezintă granița dintre jurnalism și sentința pronunțată în piața publică.

Cazul ridică totuși o problemă suplimentară. Informațiile apărute despre reacția unor persoane care lucrau cu minorii instituționalizați au provocat întrebări privind modul în care au fost primite primele relatări ale copiilor.

Și de această dată, problema depășește zidurile bisericii. Când un copil aflat în protecția statului spune că a fost agresat, primul reflex al adultului responsabil trebuie să fie protejarea copilului, nu apărarea reputației unei persoane sau a unei instituții.

Preot și profesor de religie

La Galați, cazul fostului preot Emil Aurelian Oprișan este încă în desfășurare.

El a fost trimis în judecată pentru viol asupra unei minore în formă continuată. Potrivit acuzațiilor formulate de procurori, ar fi existat opt raporturi sexuale cu o minoră asupra căreia avea autoritate atât în calitate de preot, cât și de profesor de religie. Primul episod imputat ar fi avut loc când fata avea 13 ani și 11 luni.

Nu există o condamnare definitivă. Prin urmare, Oprișan este acuzat, nu vinovat în sens juridic.

Dosarul are însă o ramificație aproape neverosimilă. Un procuror a ajuns, la rândul său, trimis în judecată, sub acuzația că ar fi intervenit asupra unor probe pentru a-l favoriza pe fostul preot. Nici procurorul respectiv nu este condamnat definitiv, astfel încât și în cazul său funcționează prezumția de nevinovăție.

Simpla existență a unui asemenea dosar arată însă cât de dificilă poate deveni protejarea unei victime atunci când în jurul presupusului agresor se formează o rețea de autoritate, influență și încredere.

Fost preot, profesor și pornografie infantilă

Bogdan Ioan Brutaru, fost preot și profesor de religie din Constanța, a fost trimis în judecată de DIICOT într-un dosar de pornografie infantilă.

Acuzațiile privesc, printre altele, solicitarea unor materiale sexuale explicite de la un adolescent de 16 ani, procurorii invocând și poziția de autoritate a adultului. În iunie 2026 a rămas definitivă hotărârea de cameră preliminară care permite începerea judecății.

Aceasta nu este o condamnare. Este un proces în curs, iar vinovăția poate fi stabilită numai de instanță.

Cristian Pomohaci: două dosare, două epoci

Numele lui Cristian Pomohaci a fost asociat public cu acuzații privind minori încă din 2017. Dosarul penal deschis atunci s-a închis în 2019 ca urmare a prescripției.

Prescripția nu înseamnă achitare, dar nici condamnare. Înseamnă că răspunderea penală nu mai poate fi angajată după împlinirea termenului prevăzut de lege.

În 2026, Pomohaci a intrat într-un alt dosar, distinct de cel vechi. Fostul preot a fost arestat preventiv într-o anchetă privind acuzații de viol asupra unui minor și agresiune sexuală. La data acestei documentări există o anchetă penală, nu o condamnare, iar prezumția de nevinovăție trebuie respectată integral.

Dincolo de Ortodoxie și Catolicism

Ar fi comod și profund incorect să transformăm această documentare într-o problemă exclusivă a Bisericii Ortodoxe Române. Nu este.

Și în spațiul neoprotestant apar cazuri de o gravitate extremă, cu precizarea necesară că, în unele situații, statutul oficial de pastor sau apartenența la un cult recunoscut sunt contestate ori insuficient documentate.

Constantin Pandelea, prezentat în comunitate drept pastor neoprotestant, a fost condamnat definitiv la 18 ani de închisoare pentru infracțiuni sexuale și rele tratamente aplicate propriilor copii. Reprezentanți ai cultului au contestat însă că acesta ar fi reprezentat oficial organizația religioasă. Din acest motiv, ar fi incorect să transferăm automat asupra cultului răspunderea pentru faptele sale.

Nonu Iosif Lăcătuș, din Arad, care se prezenta drept pastor și organiza adunări religioase în propria locuință, a fost condamnat definitiv la 21 de ani de închisoare pentru violarea repetată a propriilor fiice. Și în cazul său folosim deliberat expresia „autointitulat pastor”, deoarece nu există o confirmare suficientă că ar fi deținut oficial această calitate într-un cult recunoscut.

Predicatorul olandez Derk de Jong, stabilit la Ocna Mureș, a fost condamnat definitiv în 2019 la 4 ani de închisoare pentru agresiune sexuală asupra nepotului său de 5 ani. În primă instanță fusese condamnat la zece ani pentru viol, însă instanța de apel a schimbat încadrarea juridică și pedeapsa.

În mai 2026, un pastor penticostal în vârstă de 72 de ani, din București, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, fiind acuzat de viol și agresiune sexuală asupra unei fete de 15 ani. Procurorii susțin că faptele s-ar fi petrecut în contextul unei relații de încredere și autoritate spirituală. Și aici vorbim despre o acuzație, nu despre o condamnare.

Visarion Alexa și victima adultă

Există apoi cazul Visarion Alexa. El nu trebuie amestecat cu dosarele referitoare la copii, deoarece victima sa era adultă, dar trebuie menționat într-o documentare despre abuzul sexual în mediul religios tocmai din cauza contextului în care fapta s-a produs.

În septembrie 2025, Curtea de Apel București l-a condamnat definitiv la 2 ani și 6 luni de închisoare cu suspendare pentru agresiune sexuală asupra unei femei.

Femeia venise la spovedanie.

Cazul Alexa arată că vulnerabilitatea creată de autoritatea spirituală nu există numai în relația dintre adult și copil. Spovedania presupune, poate mai mult decât aproape orice alt raport social, încredere, intimitate și dezvăluirea unor vulnerabilități pe care omul nu le împărtășește altora.

Folosirea acelui context pentru un act sexual neconsimțit reprezintă, dincolo de infracțiunea constatată de instanță, o trădare profundă a raportului de încredere pe care însăși instituția religioasă îl construiește.

Ce au în comun aceste dosare?

Nu confesiunea, nu localitatea, nu perioada și nici măcar natura exactă a infracțiunii.

Există însă câteva elemente care reapar.

Primul este autoritatea: episcopul asupra seminaristului, preotul asupra credinciosului, profesorul de religie asupra elevului, duhovnicul asupra celui care se spovedește și adultul respectat de comunitate asupra copilului căruia i s-a spus că acel om reprezintă binele, morala și, uneori, chiar autoritatea lui Dumnezeu.

Al doilea este vulnerabilitatea. Vorbim despre copii instituționalizați, seminariști dependenți de o structură ierarhică, minori, elevi, copii proveniți din medii fragile și credincioși care intră într-un raport profund de încredere spirituală.

Al treilea este tăcerea, deși nu în toate cazurile și nu în aceeași măsură. Precizarea este importantă tocmai pentru a nu transforma această documentare într-o acuzație colectivă. Au existat episcopii care au suspendat preotul imediat ce au aflat despre ancheta penală, instituții care au cooperat cu autoritățile și cazuri în care nu am găsit nicio dovadă că superiorii religioși ar fi cunoscut anterior faptele.

Dar există și dosarul de la Huși. Există și cazul Benchea. Există și situații în care copiii instituționalizați au fost nevoiți să vorbească înainte ca mărturiile lor să provoace reacția pe care orice copil ar trebui să o primească de la primul semnal.

În acel punct, discuția încetează să mai fie doar despre păcat. Devine despre lege.

Păcatul nu poate înlocui infracțiunea

Instituțiile religioase au propriile reguli disciplinare. Ele pot opri un preot de la slujire, îl pot caterisi, pot deschide anchete canonice, pot impune sancțiuni și pot trimite dosare către autoritățile superioare ale cultului. Toate aceste mecanisme sunt legitime în interiorul organizației religioase.

Există însă o frontieră dincolo de care începe răspunderea statului.

Violul, agresiunea sexuală și pornografia infantilă nu sunt doar păcate, iar copilul abuzat nu poate fi protejat printr-un dosar canonic păstrat între zidurile unei episcopii.

Cazul Benchea arată cât de importantă este această distincție. Informația a circulat în interiorul Bisericii, a determinat declanșarea unor proceduri canonice și a ajuns până la Vatican, fără ca autoritățile judiciare române să fie sesizate atunci de episcopie. Tocmai această conduită face în prezent obiectul unei cercetări pentru nedenunțare.

O instituție religioasă poate judeca păcatul potrivit propriilor reguli. Infracțiunea trebuie însă cercetată de stat.

Ce nu demonstrează această documentare

Această documentare nu demonstrează că preoții abuzează sexual copii mai des decât alte categorii profesionale, deoarece nu avem datele comparative necesare unei asemenea concluzii.

Nu demonstrează nici că toate cultele își protejează agresorii. Cazurile prezentate arată reacții instituționale diferite, iar aceste diferențe trebuie păstrate.

Nu demonstrează că un om este vinovat numai pentru că poartă sutană, predică sau este anchetat. Tocmai de aceea am separat condamnările definitive de hotărârile pronunțate în primă instanță, de trimiterile în judecată și de cercetările penale aflate încă în desfășurare.

Nu demonstrează nici că religia produce abuzul sexual. O asemenea concluzie ar fi ideologică, nu jurnalistică.

Ce demonstrează însă

Demonstrează că în România există mai multe cazuri, petrecute în perioade și confesiuni diferite, în care persoane investite cu autoritate religioasă au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni sexuale asupra minorilor.

Demonstrează că alte dosare se află încă în anchetă sau în fața instanțelor și că unele dintre victime au fost copii aflați în situații de vulnerabilitate extremă.

Demonstrează că, în anumite cazuri, relația religioasă, educațională sau spirituală a creat accesul, ascendentul și raportul de încredere de care agresorul a profitat.

Mai demonstrează ceva. În cel puțin unele situații, întrebarea nu se poate opri la „Ce a făcut preotul?”. Ea trebuie continuată: cine a știut, când a aflat și ce a făcut după aceea?

Nicio instituție nu poate garanta că printre oamenii săi nu va exista vreodată un infractor. Poate însă decide cum reacționează la primul semnal. Poate asculta copilul sau îl poate considera incomod, poate sesiza autoritățile sau poate încerca să păstreze totul în interior, poate proteja victima ori reputația instituției și poate spune adevărul imediat sau abia atunci când acesta nu mai poate fi ascuns.

Aici se măsoară responsabilitatea instituțională.

Nu atacăm credința spunând adevărul

Reacția cea mai previzibilă la un asemenea articol va fi acuzația că el „atacă Biserica”. Numai că o hotărâre definitivă a Înaltei Curți nu este un atac la Biserică, după cum o condamnare pentru viol nu este propagandă anticreștină.

O victimă de 13 ani nu devine mai puțin victimă pentru că agresorul purta reverendă. Un seminarist nu trebuie să tacă pentru a apăra prestigiul episcopiei, iar credinciosul nu poate fi obligat să aleagă între credința sa și adevărul despre un cleric care a comis o infracțiune.

Poate că lucrurile stau tocmai invers. O instituție care revendică autoritate morală ar trebui să accepte un standard mai înalt de transparență, nu unul mai scăzut. Protejarea copilului ar trebui să cântărească mai mult decât imaginea celui care predică despre moralitate.

Nu trebuie condamnată o religie pentru infracțiunea unui preot, dar nici infracțiunea preotului nu trebuie relativizată pentru a proteja religia.

Între aceste două adevăruri se află întreaga miză a documentării de față.

Dosarele există, condamnările există, iar victimele există. Unele procese continuă și, în acele cazuri, numai instanțele vor putea stabili vinovăția.

Nu am inventat aceste fapte și nici nu pretindem că noi am descoperit cazurile. Le-am căutat în spațiul public, le-am verificat statutul juridic și le-am așezat împreună. Poate că tocmai aceasta este imaginea pe care nu reușim să o vedem atunci când privim fiecare scandal separat și îl lăsăm să dispară odată cu următorul titlu de presă.

Nu este povestea unei „Biserici pedofile”. O asemenea generalizare ar fi nedreaptă și falsă.

Este povestea unor copii, adolescenți și adulți care au întâlnit, tocmai în locul în care ar fi trebuit să găsească protecție, oameni care au abuzat de încrederea lor. Este povestea unor infractori deja condamnați, dar și a unor persoane care sunt încă doar acuzate și cărora trebuie să le fie respectată prezumția de nevinovăție.

Este, în același timp, povestea unor instituții care uneori au reacționat, alteori au întârziat, iar în anumite situații au ajuns ele însele în fața întrebării pe care societatea are dreptul și obligația să o pună:

Cine a știut?

Pentru că, din clipa în care primul om află, abuzul nu mai este numai problema agresorului. Devine și problema celui care știe și trebuie să aleagă ce face cu adevărul.