Tăcerea din glasul Președintelui

A reapărut președintele Nicușor Dan, ieșind dintr-o tăcere atât de lungă și de deplină încât, pe undeva pe la mijlocul ei, începusem să mă întreb dacă instituția prezidențială mai comunică prin cuvinte sau dacă, poate, învățase între timp să vorbească exclusiv prin absență, ca o casă în care lumina rămâne stinsă atât de multă vreme încât uiți că înăuntru locuiește cineva. Am citit mesajul o dată, cu acea grabă cu care citești orice text despre care ai fost anunțat că e important, și apoi l-am recitit, mai rar, fiindcă aveam senzația – vagă, dar stăruitoare – că îmi scăpase ceva esențial pe undeva printre rânduri.

Nu-mi scăpase nimic. Președintele spusese, cu o eleganță aproape studiată, exact nimic.

Aflăm, de pildă, că argumentele din sesizarea sa de neconstituționalitate erau, în opinia sa proprie, „foarte solide” – ceea ce nu constituie, dacă stăm să ne gândim cu luciditate, o informație propriu-zisă, ci mai degrabă un fel de tautologie politicoasă, pentru că ar fi fost cu adevărat straniu ca un președinte să sesizeze Curtea Constituțională cu argumente despre care el însuși crede, în forul său interior, că sunt șubrede. Aflăm apoi, în aceeași notă de precauție administrativă, că așteaptă motivarea Curții „pentru a vedea punctul de vedere contrar”, ceea ce este, la urma urmei, firesc, întrucât tocmai pentru asta există motivările, ca să lămurească punctele de vedere contrare celor pe care le-am avut noi înainte de a le citi.

După care vine, aproape pe nesimțite, partea cu iz autobiografic, în care președintele ne reamintește, ca dintr-o parte a memoriei sale politice, că i s-a mai întâmplat și altădată să-și mențină opinia chiar și după ce Curtea Constituțională îi respinsese alte sesizări, ca și cum consecvența în a rămâne de aceeași părere ar fi, prin ea însăși, un fel de virtute suficientă.

Bine. Și mai departe?

Pentru că problema, dacă e să fim cu adevărat onești unii cu alții, nu este dacă Nicușor Dan își păstrează sau nu opinia – opinia personală a unui președinte poate fi, fără îndoială, un subiect fermecător la o cafea, într-un interviu relaxat sau într-un seminar universitar de drept constituțional, unde nimeni nu așteaptă de la ea consecințe imediate. Dar atunci când vorbește Președintele României despre o decizie a Curții Constituționale privind o lege a integrității, și mai ales după ce chiar el a fost cel care a sesizat acea Curte, te aștepți, în chip firesc, să afli ceva mai mult decât simplul fapt că rămâne, probabil, de aceeași părere pe care o avea și înainte.

Care este, așadar, problema de fond, cea pe care mesajul o ocolește cu o grijă aproape coregrafică? Ce anume consideră președintele că pierde România prin această decizie? Ce consecințe juridice și politice întrezărește el, dincolo de calendarul birocratic? Ce va face atunci când legea se va întoarce, inevitabil, la biroul său de la Cotroceni? Va cere Parlamentului să corecteze anumite dispoziții – și dacă da, care anume? Există, undeva, o soluție legislativă pe care o susține cu adevărat, sau consideră, dimpotrivă, că hotărârea Curții slăbește standardele de integritate pe care el însuși le invocase? Sau crede, poate, că Parlamentul poate repara legea fără să-i afecteze scopul inițial?

Nimic din toate acestea nu-și găsește locul în mesaj.

În schimb, primim, cu o precizie aproape notarială, calendarul: motivarea, apoi Parlamentul, apoi Cotroceniul, apoi termenul de 31 august, apoi PNRR-ul care planează peste toate ca o umbră administrativă. Este, trebuie să recunoaștem, un mesaj impecabil din punct de vedere procedural, atât de bine organizat încât aproape poți vedea dosarul plimbându-se, cuminte, de la un birou la altul, cu sau fără șină, în funcție de cât de departe a ajuns modernizarea instituției.

Numai că președinția unei țări, oricât de bine ar funcționa registratura ei, nu este ea însăși o registratură.

Există momente – și acesta pare a fi unul dintre ele – în care șeful statului trebuie să vorbească tocmai pentru că funcția pe care o poartă îi conferă cuvintelor o greutate pe care ale noastre, ale simplilor cetățeni, nu o au niciodată. Nu i se cere, desigur, să țină discursuri în fiecare seară și nici să comenteze fiecare scandal care trece pragul actualității; uneori, tăcerea unui președinte poate fi chiar o formă de decență instituțională, un fel de a lăsa lucrurile să se așeze singure. Dar atunci când alege, totuși, să iasă din acea tăcere – mai ales după ce a fost el însuși cel care a provocat controlul de constituționalitate – ar fi de dorit să aibă, în acel moment, ceva cu adevărat de spus.

Mesajul acesta pare scris cu o grijă extraordinară de a nu supăra pe nimeni, ca un text trecut prin atâtea filtre de prudență încât și-a pierdut, pe drum, orice urmă de conținut. Nu atacă Curtea. Nu critică Parlamentul. Nu explică cetățenilor miza reală a deciziei. Nu anunță nicio decizie proprie. Nu deschide niciun conflict și nu închide vreunul. Nu spune nici măcar, cu claritatea de care ar fi fost capabil, „Consider în continuare că legea, în forma criticată de mine, este neconstituțională din următoarele motive” – ci doar că argumentele au fost solide și că așteaptă.

Așteaptă motivarea Curții.

Apoi așteaptă Parlamentul.

Apoi așteaptă legea.

Iar noi, presupun, așteptăm împreună cu el, ca niște figuranți dintr-o piesă în care singurul rol rămas liber este acela de spectator răbdător.

Poate că exact aici se află partea care începe să devină neliniștitoare în mandatul lui Nicușor Dan – nu tăcerea în sine, care ar putea fi, la o adică, înțeleasă și chiar respectată, ci senzația tot mai limpede că președintele asistă la propria președinție, cu seriozitate, cu bună-credință, probabil cu dosarele citite atent și adnotate, dar de undeva din marginea scenei, ca un om care cunoaște foarte bine regulamentul spectacolului și care, totuși, ezită să intre în lumină atunci când rolul i-o cere.

România, la drept vorbind, nu duce lipsă de instituții care „așteaptă”. Așteptăm motivări, avize, rapoarte, termene, rectificări, jaloane, ședințe de coaliție și, mai apoi, următoarea reuniune în care se va decide, cu solemnitate, când anume va avea loc reuniunea decisivă. Statul român a transformat așteptarea aproape într-o procedură administrativă de sine stătătoare, cu rangul ei propriu în ierarhia birocrației.

De la un președinte însă aș fi vrut, mărturisesc, altceva. Nu spectacol. Nu pumni în masă. Nu războaie zilnice cu Parlamentul și nici întoarcerea la președintele-jucător care ocupa, cândva, toate televizoarele și toate conflictele deopotrivă. Aș fi vrut doar să știm ce gândește și, mai ales, ce vrea să facă – fiindcă între tăcere și scandal se întinde un teritoriu foarte larg, și acela se numește, simplu, conducere.

Ieri, Curtea Constituțională a luat o decizie. Astăzi, după o lungă tăcere, președintele României ne-a anunțat că așteaptă motivarea.

O așteptăm și noi. Numai că noi nu suntem președintele României.