Ultimul om de pe planetă!

M-am gândit uneori la sfârșitul lumii, dar întotdeauna cu oameni în el.

Războaie, epidemii, orașe părăsite, avioane căzute pe autostrăzi, ultimele transmisii la radio. Cam așa ne imaginăm sfârșitul: zgomotos, spectaculos și, mai ales, populat. Chiar și atunci când murim cu toții, în imaginația noastră murim împreună.

Dar dacă mâine dimineață m-aș trezi și aș fi singur? Nu ultimul om din sat. Nu ultimul din România. Ultimul om de pe planetă.

Cred că, la început, nici n-aș ști.

M-aș trezi în patul meu, probabil la aceeași oră. Aș auzi păsările. Poate un câine ar lătra undeva, dacă în povestea asta au rămas animalele. M-aș ridica, mi-aș face cafeaua și abia după câteva minute aș observa ceva neobișnuit. Telefonul n-ar avea niciun mesaj. Televiziunile ar transmite, poate, niște imagini automate sau ar fi rămas înghețate pe ultimul cadru. Pe internet ar exista încă miliarde de pagini, dar nimeni n-ar mai scrie nimic.

Aș suna pe cineva. Apoi pe altcineva. Și încă pe cineva. Probabil că asta aș face mult timp — aș forma numerele oamenilor pe care îi cunosc, începând cu cei apropiați și terminând, absurd, cu oameni cu care n-am mai vorbit de ani. Poate chiar cu oameni pe care i-am evitat. Într-o lume goală, orgoliile ar deveni ridicole foarte repede.

La un moment dat aș ieși din casă.

Aici cred că ar începe adevărata groază. Nu în casele goale. Nu pe străzile fără oameni. Ci în lucrurile rămase exact așa cum erau cu o seară înainte. O cană pe masă. O mașină parcată strâmb. O pereche de ochelari uitată pe o bancă. Rufele cuiva întinse la uscat. O ușă lăsată deschisă.

Civilizația n-ar dispărea odată cu oamenii. Ar mai rămâne o vreme, ca o haină din care trupul a plecat.

Aș putea intra în orice magazin și aș putea lua orice. Aș putea conduce cea mai scumpă mașină pe care aș găsi-o. Aș putea dormi într-un palat. Aș putea sparge vitrina unui magazin de ceasuri și să-mi pun la mână un ceas de o sută de mii de euro.

Numai că, după câteva ore, aș înțelege ceva ce toată viața uităm: lucrurile nu au valoare singure. Un Rolex nu valorează nimic dacă nu există nimeni care să știe ce este un Rolex. Un milion de euro nu valorează nici cât o bucată de pâine. Actele de proprietate devin maculatură. Conturile bancare — niște cifre abandonate pe servere care, mai devreme sau mai târziu, se vor opri.

Aș putea fi proprietarul întregii planete și aș fi, probabil, cel mai sărac om care a trăit vreodată.

În primele zile cred că aș încerca să aflu ce s-a întâmplat. Aș merge prin orașe, aș căuta spitale, secții de poliție, aeroporturi. Aș porni radiouri. Aș încerca toate frecvențele. Aș transmite și eu:

— Mă aude cineva? Aș repeta propoziția asta de sute de ori. Poate de mii.

— Mă aude cineva? Și cred că, după o vreme, întrebarea n-ar mai fi adresată unui eventual supraviețuitor. Ar deveni aproape o rugăciune.

Apoi ar veni problemele banale. Pentru că sfârșitul lumii, după ce trece spaima, trebuie administrat. Curentul electric n-ar funcționa la nesfârșit. Apa ar putea să se oprească. Benzina s-ar degrada. Mâncarea din frigidere s-ar strica. Ar trebui să învăț repede lucruri pe care astăzi le pot ignora fiindcă există întotdeauna altcineva care le știe: cum repar un generator, cum păstrez alimente, cum fac rost de apă, cum tratez o rană serioasă.

Și aș descoperi cât de puțin știe, de fapt, omul modern să trăiască singur. Știm să folosim lumea. Foarte puțini dintre noi mai știm s-o facem să funcționeze.

Probabil m-aș muta undeva unde există apă, pământ și lemn. Nu la New York, nu la Paris, nu într-un hotel de cinci stele — marile orașe, fără oameni, ar deveni repede niște cimitire uriașe din beton și sticlă. Aș căuta o casă simplă, lângă un râu. Aș strânge unelte, medicamente, conserve, cărți.

Mai ales cărți.

Asta mi se pare straniu. Dacă aș fi ultimul om de pe Pământ, cărțile ar deveni, pentru prima dată, ceea ce au pretins întotdeauna că sunt: glasurile celor morți. Aș putea să-l citesc pe Shakespeare și să știu că, în clipa aceea, Hamlet există numai fiindcă eu îi întorc paginile. Aș putea deschide Biblia, Homer, Dostoievski, Creangă, Cervantes. Toată omenirea ar încăpea într-o bibliotecă și ar aștepta să fie deschisă.

Poate că aș începe să scriu. La început, din obișnuință. „14 august. Astăzi nu am întâlnit pe nimeni."

A doua zi: „15 august. Tot nimeni."

Dar după un timp ar apărea întrebarea inevitabilă: pentru cine scriu? Dacă sunt cu adevărat ultimul om, nimeni nu va citi vreodată ceea ce scriu. Nicio editură. Niciun cititor. Nici măcar cineva care să găsească întâmplător caietul peste o sută de ani.

Și totuși cred că aș continua. Poate tocmai atunci aș înțelege de ce scrie omul. Nu numai pentru ceilalți. Scrie și pentru a lăsa o urmă în propria lui trecere prin timp, pentru a pune ordine în ceea ce i se întâmplă, pentru a putea spune, chiar și într-o lume fără martori: am fost aici.

Cu timpul, însă, nu foamea m-ar speria cel mai tare. Nici bolile. Nici iarna. M-ar speria tăcerea.

La început aș vorbi singur doar din când în când. Apoi din ce în ce mai des. Aș comenta vremea. Aș înjura când mi-ar cădea ceva din mână. Aș spune „bună dimineața" unei camere goale. Dacă aș găsi un câine, cred că ar deveni cea mai importantă ființă de pe planetă. I-aș povesti tot. Și probabil că, după câteva luni, aș ajunge să aștept răspunsuri.

Abia atunci aș înțelege cât de mult din ceea ce numim „eu" este făcut din ceilalți.

Ne place să credem că suntem independenți. Că ne-am construit singuri. Că avem ideile noastre, gusturile noastre, reușitele noastre, viața noastră. Dar scoate-i pe ceilalți din lume și începe să dispară câte ceva și din tine. La ce bun să fii amuzant dacă nu mai râde nimeni? La ce bun să ai dreptate dacă nu te contrazice nimeni? La ce bun să gătești bine dacă nu mai există cineva care să spună:

— Mai pune-mi puțin.

Mi-ar lipsi până și oamenii care mă enervează. Poate mai ales ei. Mi-ar lipsi omul care vorbește prea tare la telefon. Șoferul care nu semnalizează. Vecinul care pornește motocoasa exact când vreau liniște. Funcționarul morocănos. Necunoscutul care se bagă în față la coadă.

Aș da probabil orice pentru o coadă. Zece oameni nervoși în fața mea la casa unui supermarket mi s-ar părea cea mai frumoasă priveliște din lume. Și aici cred că experimentul acesta imaginar devine incomod. Fiindcă întrebarea „Ce ai face dacă ai rămâne singur pe planetă?" pare, la început, o întrebare despre supraviețuire. Dar nu este. Este o întrebare despre ceilalți — despre cât valorează ei pentru noi câtă vreme încă sunt aici.

Mâine dimineață, cel mai probabil, nu mă voi trezi singur pe planetă. Voi auzi o mașină pe drum, un câine, un vecin, poate telefonul. Cineva îmi va spune ceva ce nu mă interesează. Altcineva mă va întrerupe. Poate mă voi enerva. Și lumea va continua să facă zgomot.

Numai că, după ce mi-am imaginat-o pentru câteva clipe complet tăcută, zgomotul acela nu mi se mai pare chiar atât de rău.