Umbra Voievodului

O poveste despre Mihai Viteazul, după Historia della Transilvania a lui Ciro Spontoni (1638) I. Cel care venea din câmpie Se spune că, în anul acela, Sigismund Báthory renunțase deja o dată la tron și-l luase înapoi, ca un om care nu-și poate hotărî nici măcar somnul. Transilvania i se păruse, poate, prea grea de purtat singur. Așa că, atunci când vestea sosi la Alba Iulia — că Mihai, Voievodul Valahiei, vine cu o oaste înfloritoare să i se alăture — Sigismund o primi ca pe o mântuire. Nimeni la curte nu-l cunoscuse încă bine pe acest om. Cei care-l văzuseră jurau că nu semăna cu niciun alt principe creștin: avea o vigoare aproape animalică, o privire care măsura totul și nu se lăsa niciodată măsurată. Se spunea despre el, în șoaptă, că e „de valoare barbară" — un om care putea zâmbi și lovi în aceeași clipă, și că nimeni nu știa vreodată dacă fața pe care ți-o arăta era chipul lui adevărat, sau doar cea mai recentă mască. Sigismund, care avea prea multă nevoie de o sabie puternică lângă a sa, nu se întrebă de ce un domn străin ar traversa munții doar din prietenie. Primi tovărășia lui cu o bucurie pe care mai târziu, cei apropiați aveau s-o numească nesăbuită. Mihai, la rândul lui, nu venise din prietenie. Venise pentru că, plecând Sigismund în Silezia, la noile lui ducate germane, s-ar fi deschis un drum larg — și cine ar fi fost acolo, cu oaste gata și cu prieteni cumpărați printre boierii transilvăneni, decât el însuși? Așa că se învoi la orice condiție cerută, zâmbind, jurând credință, și, spre a-și dovedi buna-credință, se aruncă cu douăsprezece mii de oameni asupra unei cete de tătari care voiau să treacă în Ungaria — îi zdrobi, îi trimise înapoi cu rușine, și lăsă în urmă o faimă de aliat neprețuit. Numai cei foarte atenți observară că, în timp ce Mihai lupta pentru Sigismund, ochii lui rămâneau ațintiți nu spre dușman, ci spre cetățile Transilvaniei. II. Coroana care ardea mâna Ce s-a întâmplat mai departe, cei din Alba Iulia n-au uitat multă vreme. Sigismund plecă, într-adevăr, spre noile lui stăpâniri din apus. Iar Mihai, găsind provincia fără stăpân adevărat — căci fusese lăsată pe seama unui cardinal, Andrea Báthori, om mai ambițios decât înțelept — nu mai așteptă nimic. Intră în Transilvania nu ca aliat, ci ca stăpân. Îl doborî pe Cardinal fără multă ceremonie, și puse mâna pe scaunul domnesc cu o iuțeală care ar fi trebuit să spună tuturor, din capul locului, cine era omul acesta. Domnia lui nu semănă cu nimic din ce cunoscuse până atunci Transilvania. Palatele boierilor se goliră de argint; bisericile — chiar și cele mai vechi, cele în care se odihneau oasele voievozilor de demult — nu mai fură cruțate. Curtenii care i se împotriveau dispăreau, iar cei care-l lingușeau ajungeau bogați peste noapte. Se purta ca un cuceritor pe pământ cucerit, nu ca un principe pe pământul supușilor săi. Iar nobilimea transilvăneană, care-l primise la început cu speranța unui salvator, se trezi curând sub cizma unui tiran. Un anume Ștefan Chiacchi deveni cel dintâi glas care îndrăzni să spună cu voce tare ceea ce toți gândeau: că mai bine sub un neamț rece decât sub acest om cald și de nesuferit. Solii plecară în taină spre generalul cezaresc Giorgio Basta, cerându-i ajutor. Basta veni. Și, într-o bătălie care avea să coste viața a optsprezece mii dintre oamenii lui Mihai, oastea valahă fu spulberată. Domnul care intrase în Transilvania ca un stăpân o părăsi ca un fugar — cu puțini oameni credincioși, cu mult mai puțină glorie, și cu un gând care nu-l lăsa nicio clipă: că această înfrângere nu era decât un popas. III. La picioarele Cezarului La Praga, Mihai făcu ceea ce știa să facă mai bine decât oricine: se preface. Se aruncă la picioarele Împăratului Rudolf al II-lea, jurând că nedreptatea îi fusese făcută de Basta, nu de propria lui cruzime; că, dacă generalul l-ar fi ascultat, dacă ordinele Maiestății Sale ar fi fost respectate cu mai multă grijă, nimic din toate acestea n-ar fi fost necesar. Vorbea cu atâta patimă și atâta măiestrie, încât Rudolf — care avea nevoie disperată de o sabie în plus împotriva turcilor, și poate și de un motiv să-l țină din scurt pe Basta — se lăsă înduplecat. Așa că Mihai ieși din audiență nu pedepsit, ci răsplătit: o sută de mii de taleri, poruncă de a strânge oaste nouă — șapte mii de pedestrași, patru mii de călăreți — și un singur amănunt care trebuia să-l usture ca o rană nouă: totul avea să fie sub comanda lui Basta. La Cassovia, unde autoritățile îi aduseră pe cei doi față în față ca să se împace, Mihai își întinse mâna. Dar cei care se aflau acolo observară ceva ce niciun cuvânt nu putea ascunde: omul acesta, mereu stăpân pe fiecare gest al lui, nu reuși de data asta să-și controleze fața. N-a putut nici măcar să-l privească pe Basta în ochi. Vânătăile mâniei și ale umilinței i se citeau pe obraz ca literele pe o pagină deschisă. Basta le văzu. Și nu le uită. IV. Frații de arme Ciudat lucru e ura care se preface, pentru un timp, în alianță. Sub steagul comun, Mihai și Basta merseră împreună împotriva lui Sigismund — care, între timp, se întorsese și el în Transilvania, susținut de oastea trimisă de Marele Cancelar al Poloniei. La Guruslău, cele două oști se ciocniră într-o bătălie care avea să hotărască totul: douăsprezece mii de transilvăneni muriră pe câmp, tunurile și stindardele lui Sigismund căzură în mâinile învingătorilor, iar Basta, îngenuncheat, mulțumi lui Dumnezeu pentru izbândă. Mihai luptase cu adevărata lui vitejie — nimeni nu i-o putea contesta. Dar chiar în vâltoarea acestei victorii comune, un lucru rămânea neschimbat: cei doi generali nu erau prieteni, ci doi lupi care vânau, deocamdată, aceeași pradă. Basta trimise la Curte vestea izbândei prin contele Tomaso Cauriolo. Peste tot domnea bucuria. Numai el, poate, mai știa că victoria proaspăt câștigată nu stinsese nicio bănuială — dimpotrivă, o făcuse și mai stăruitoare. Un om care tocmai a ajutat să câștigi cea mai mare bătălie e, de multe ori, omul cel mai periculos să-l ai aproape a doua zi. V. Scrisorile Nu trecu multă vreme până ce iscoadele lui Basta îi aduseră hârtii pe care nu le mai putea ignora. Erau scrisori scrise de mâna lui Mihai, adresate unui pașă numit Ibrahim, în care Voievodul îl implora să-i redea sprijinul otoman, promițând, în schimb, să readucă Transilvania sub ascultarea Semilunii și să-l îndepărteze pe Basta din calea sa. Erau scrisori trimise orașelor, și mai ales secuilor, cu vorbe alese pentru a le câștiga bunăvoința. Era, în sfârșit, un ordin dat pe ascuns pentru ridicarea unei oști noi — nu spre a urma steagul lui Basta, ci spre a se aduna, de una singură, spre Făgăraș. Basta scrise o dare de seamă amănunțită, mărturisind și el, cu o sinceritate care-l onorează în ochii cititorului de azi, propria neliniște: că se teme să nu fie bănuit de ură personală, că vrea ca hotărârea, oricare ar fi ea, să fie luată de alții, nu doar de el singur. Consiliul de război se adună. Mai multe glasuri vorbiră. Dar cel care rămase în urechile tuturor fu cel al colonelului Giovanni Battista Pezen — un om, spune cronica, „de experiență și judecată lăudată": „Nu-l închideți. O închisoare poate fi coruptă cu aur. Iar dacă-l lăsați viu, nu veți avea niciodată siguranța credinței lui — pentru că sufletele mari nu uită niciodată ofensa de a fi fost coborâte de la rangul de principe liber la acela de supus." Nimeni nu-i contrazise logica. Poate pentru că nimeni, de fapt, nu voia s-o contrazică. VI. Cortul Basta hotărî o cale de mijloc — sau ceea ce se voia a fi așa: nu ucidere pe față, ci arestare. Trimise seara poruncă la Mihai să vină la sfatul obișnuit din cortul lui. Mihai, poate din bănuială, poate din nepăsare, refuză să vină. A doua zi de dimineață, în vreme ce secretarul lui Mihai încerca să explice absența stăpânului, câțiva căpitani credincioși lui Basta — Beoriew, Mortagna și alții — luară cu ei muschetari și halebardieri și porniră spre cortul Voievodului, ascunși de zgomotul obișnuit al taberei. Croiră tăieturi în pânză, intrară pe furiș din mai multe părți deodată. Îl găsiră vorbind aprins cu Ragozzi, încercând să-l convingă să plece împreună cu el a doua zi. Un locotenent se apropie primul, cu sulița în mână, și-i ceru să se predea, ca prizonier al Împăratului. Mihai n-a mai fost, în clipa aceea, omul care se preface. A fost doar omul care nu accepta să fie prins viu. Puse mâna pe iatagan, strigă un singur cuvânt — „Eu, prizonier?!" — și lovi cu o furie care sfărâmă coada suliței celui dintâi soldat. Când ridică brațul a doua oară, un muschetar îi apucă sabia de lamă, cu mâinile goale, aproape cu dinții, și i-o smulse din strânsoare. Cu propria lui armă, în aceeași clipă, fu decapitat. VII. Ce a rămas Vestea se răspândi ca focul prin tabără. Basta veni el însuși în galop, cu prezența lui liniștind mulțimea înainte ca durerea s-o poată transforma în răzvrătire. Balaam Michlaci, sfetnicul de origine greacă al lui Mihai — om ridicat din negoțul de vite până la mare influență la curtea Voievodului — fu prins în același ceas. Cercetat, nu tăgădui nimic din tratativele stăpânului său cu turcii; pentru aceasta, fu mișelește strangulat. Capul lui Mihai fu îmbălsămat și trimis, la stăruința unui grăjdar credincios, în Valahia — nu ca să fie plâns în tăcere, ci ca dovadă pentru boierii de-acasă că Voievodul lor murise cu adevărat, ca ei să nu mai aștepte întoarcerea unei umbre și să aleagă alt domn. Basta însuși recomandă un urmaș: pe tânărul Marcu, fiul lui Petru Cercel, pe care Mihai îl crescuse ca pe un fiu — dar boierii, speriați de vremurile tulburi, aleseră în schimb un soldat încercat, pe Radu. Iar la Alba Iulia, un căpitan de-al lui Mihai — Raz Giorgio — auzind de moartea stăpânului, lăsă podul pe care-l păzea și fugi să se plece în fața lui Basta. Dar înainte, sau poate chiar în acele clipe de zăpăceală, oamenii lui jefuiseră întreaga cetate: bisericile fură pângărite, iar mormântul lui Cristofor Báthory — tatăl lui Sigismund — fu spart, statuile lui de marmură sfărâmate în bucăți. Nici mormântul Cardinalului Andrea Báthori, cel pe care Mihai însuși îl detronase cu ani în urmă, nu scăpă: giuvaierurile îi fură smulse, iar placa de argint care-i acoperea sicriul — pe care erau săpate cuvinte despre trista lui soartă — fu luată și ea. Împăratul Rudolf, aflând de moartea lui Mihai, îi scrise lui Basta o scrisoare caldă de mulțumire, lăudându-i prudența pentru că izgonise din lume „un atât de supărător tulburător al liniștii altora." Nimeni, în paginile acestei cronici, nu vărsă o lacrimă adevărată pentru Mihai. Cronicarul îl privește până la capăt cu aceeași bănuială cu care l-a privit din prima clipă — un om de o vitejie fără îndoială, dar a cărui inimă n-a fost niciodată pe deplin citită de nimeni, poate nici de el însuși. Așa se sfârșește, în cartea lui Ciro Spontoni, povestea Voievodului care a intrat în Transilvania ca aliat, a domnit-o ca tiran, a fost izgonit, iertat, folosit din nou — și, în cele din urmă, ucis de mâna celui care, cu o zi înainte, îi era încă tovarăș de arme. Notă: *Această poveste e o reconstituire literară, bazată strict pe faptele și interpretările din Historia della Transilvania a lui Ciro Spontoni (Veneția, 1638) — o cronică scrisă din perspectiva Curții habsburgice, deci una fundamental neîncrezătoare și adesea ostilă față de Mihai Viteazul. Cititorul familiarizat cu istoriografia românească va observa că acest portret diferă considerabil de imaginea eroică, unificatoare, pe care Mihai o are în conștiința națională română — diferență izvorâtă din unghiul de vedere al sursei, nu dintr-o pretenție de adevăr istoric obiectiv din partea acestei povestiri.*